Legendele Constanţei Misterioasa legătură dintre Casa cu Lei şi pasiunea pentru artă a lui Krikor Zambaccian (galerie foto)

Situată în Peninsula municipiului Constanţa, Casa Emirzian, denumită Casa cu Lei din cauza celor patru coloane pe ale căror capiteluri tronează câte un leu, ascunde mai multe legende, care mai de care mai misterioasă. De una din ele este legat şi numele lui Krikor Zambaccian.

Renumita Casă cu Lei a fost ridicată de la sfârşitul secolului XIX de către Dicran Emirzian, un armean foarte bogat, care trăia din negoţ şi care deţinea mai multe proprietăţi. Acesta a comandat şi a plătit construirea unei reşedinţe de rezidenţă în peninsulă. Stilul abordat a fost cel eclectic, specific perioadei. La momentul începerii construcţiei faţada casei era orientată cu deschidere directă către piaţa Ovidiu şi spre port pe partea dinspre vest. Proprietarul şi arhitectul au intenţionat să pună în evidenţă clădirea pentru a fi percepută şi contemplată simultan din multiplele ei unghiuri. Laturile clădirii erau delimitate de cele trei străzi pe care se găseau faţadele: str. Elenă (în prezent str. Nicolae Titulescu), str. Dianei şi str. Ovidiu. Începerea construcţiei

s-a făcut în anul 1898 şi a fost finalizată în anul 1902. Deasupra intrării principale există, de altfel, ca dată de începere a construcţiei anul 1898. Conform acestora proiectantul casei Emirzian ar fi fost Daniel Renard, cel ce avea să primească mai târziu comanda de proiect a Cazinoului din Constanţa. După construirea reşedinţei se pare că Dicran Emirzian s-a preocupat de afacerile sale în alte locuri decât Constanţa. Ca urmare casa a fost închiriată. Primul locatar al imobilului a fost Lazăr Munteanu, preşedinte al Tribunalului Constanţa şi în acelaşi timp pasionat colecţionar de artă. Acesta a locuit la Constanţa 20 de ani. „Legenda spune că într-o zi, Krikor Zambaccian, ilustrul colecţionar de artă, în vârstă de numai 18 ani, a văzut prin ferestrele deschise tablourile expuse pe pereţi. A rămas atât de impresionat de aceste picturi, încât a reuşit să fie introdus în acest imobil. Aşa i s-a declanşat pasiunea pentru colecţiile de artă şi a lăsat moştenire o impresionantă colecţie de artă"; ne-a povestit Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă din Constanţa.

De-a lungul anilor: reşedinţă, bancă, club comercial şi lojă masonică

În documentele din anul 1921 se consemnează că în edificiul ridicat de armatorul Emirzian funcţiona o bancă. În lista abonaţilor telefonici din anul 1924 la adresa din str. Dianei nr. 1 este trecută Banca Comercială. Mai târziu în local au funcţionat mai multe firme de comerţ, o agenţie de transporturi şi chiar un Club Comercial. Mai apoi, către finele perioadei interbelice imobilul şi-a reluat funcţiunea de locuinţă. Un aspect mai puţin documentat arată că pentru scurtă vreme în Casa cu Lei, în perioada interbelică, a funcţionat sediul unei loje masonice. În baza evocărilor lui Simion Tavitian, fost membru marcant al comunităţii armene, şi conform unor înscrisuri, în anii 1940 clădirea se afla proprietatea Elizei Emirzian. Cel ce folosea imobilul era însă fiului armatorului armean, Bebi Emirzian. Acesta a locuit în imobil până în 1941. După cum îşi aduc aminte vârstnicii ce povestesc că pe strada Dianei la nr. 1 aveau loc adesea petreceri private. Mai în fiecare seară, intrau doamne care îşi fereau identitatea de privirile celorlalţi. Apoi ajungeau şi domnii, întotdeauna pe jos mergând ferit printre străduţe, pentru a nu fi văzuţi de cunoscuţi. Casa cu Lei a fost, mai mult sau mai puţin, o casă de raport. Cupluri adultere îşi consumau discret idilele sub pavăza unui anonimat bine întreţinut. Faptul că locuinţa avea mai multe căi de acces prezenta suficiente avantaje. De asemenea, faptul că se afla în imediata apropiere a unor varieteuri sau hoteluri era un motiv pentru ca cei ce se perindau pe străzile învecinate să poată să se furişeze în locuinţă şi să revină apoi în peisajul zonei fără a stârni suspiciuni.

După anii `48 edificiul a fost naţionalizat, iar în 1953 în clădire s-a instalat un serviciu tehnic de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Ulterior a fost dată în folosinţă din nou ca locuinţă. Clădirea a cunoscut restaurări repetate. Ultima restaurare a fost finalizată în anul 1978, când a fost transformată în hotel şi restaurant. În anii ce au urmat după 1990, starea de degradare s-a accentuat puternic.

Acum, un mare lacăt la uşă şi un afiş îi anunţă pe curioşi să păstreze distanţa.