Aventurile caporalului constănţean Traian Petcu în Al Doilea Război Mondial „Tata s-a temut că voi fi împuşcat“

Cel mai în vârstă atlet în activitate din România, constănţeanul Traian Petcu, care a împlinit, de curând, venerabila vârstă de 90 de ani, era un tânăr de 20 de ani în 1944, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Avea gradul de caporal şi activa la Flotila de Hidroaviaţie de la Palazu Mare. Când unitatea a fost preluată de armata sovietică, Traian Petcu a primit o misiune periculoasă, care putea să-i aducă moartea.

„În ’44, când au venit ruşii, iar Flotila a fost evacuată, eu şi încă un camarad am primit ordin să ne prezentăm la Aeroportul Militar Ianca. Ni s-au dat amândurora armă cu muniţie şi am plecat. Nu am ajuns însă decât până la Dorobanţu, pentru că era extrem de periculos. Un vacarm de nedescris. Trăgeau şi germanii, şi ruşii. Noi ne culcam prin tufişuri, ca să nu fim nimeriţi de vreun glonţ. Nemţii se refugiau, mergeau pe câmp, ca şi noi. Şoselele erau pline. Noaptea, am dormit la o mătuşă în Dorobanţu. N-am mers mai departe. Era imposibil să ajungem la Hârşova. Era moarte curată“, povesteşte Traian Petcu. Cei doi militari constănţeni au încercat să-şi continue drumul a doua zi, cu trenul, dar n-au ajuns decât până la Medgidia, după un drum care a durat şapte ore. „Ne-am demontat armele şi le-am ascuns pe corp, pe picioare, alegându-ne cu răni. De la Medgidia, ne-am decis să ne întoarcem însă. Cu un tren petrolier am ajuns la Palazu, unde o delegaţie de ofiţeri de la Flotilă rămăsese acolo ca să predea unitatea sovieticilor. Când m-a văzut înapoi, tata a înlemnit. «Trebuia să duci ordinul la îndeplinire, să treci şi prin foc dacă e nevoie, orice s-ar fi întâmplat! Acum vei fi considerat dezertor, trădător, şi te vor împuşca», se temea tata (n.r. Dumitru Petcu, prizonier în Germania în timpul Primului Război Mondial). N-am păţit însă nimic când m-am prezentat la Flotilă. Am continuat să activez acolo, alături de cei 18-20 de militari care mai rămăseseră din cei 700 ai unităţii. Ne-am mutat într-o vilă a Regelui Mihai din Mamaia, iar apoi am fost transferaţi la Bucureşti, unde am fost trecut în rezervă, tot cu gradul de caporal“, povesteşte Traian Petcu.
Ajuns la 90 de ani şi fiind sportiv încă în activitate, constănţeanul trăieşte cu un  regret: „La Palazu Mare nu este nicio inscripţie prin care să se amintească faptul că acolo a funcţionat, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, o Flotilă de Hidroaviaţie. M-am zbătut să punem acolo ceva, o placă, am umblat, dar n-am reuşit nimic. Păcat“.

A scăpat din bombardament

Traian Petcu a urmat, în 1944, Şcoala de Zbor fără Motor ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei), de la Clinceni, iar într-o noapte, o bombă a fost aruncată asupra aeroportului, făcând victime printre colegii tânărului constănţean. „În zorii zilei, s-a dat alarma în dormitor. Am fugit cu toţii, dar doi băieţi au fost atinşi de schije şi au murit, iar alţii s-au ales cu răni. Eu am scăpat nevătămat, fiind doar voinţa Domnului. Am stat două luni şi jumătate la Clinceni. Am făcut planorism şi am obţinut brevetul A, pentru zbor la înălţimea de 250 de metri. Urma să obţin şi brevetele B şi C, pentru zbor cu motor. La Clinceni, am primit cea mai bună notă la aterizare. Aveam un echilibru extraordinar. S-a şi mirat instructorul (Dan C. Radianu) de distanţa pe care am mai parcurs-o pe iarbă, fără a înclina planorul. Am fost recomandat pentru Şcoala de pilotaj la zbor cu motor de la Ploieşti, unde n-am mai ajuns însă. Am fost repartizat la Flotila de Hidroaviaţie de la Palazu Mare. Am fost luat în zboruri, ca ajutor de observator, în misiuni de recunoaştere de-a lungul litoralului. Observam vapoarele şi le identificam. Am făcut instrucţie o lună în zona actualului bulevard Tomis, spre Tomis Nord. Erau acolo stânci, denivelări, piatră. Ne-am zdrelit coatele cât ne-am târât. Se putea face carieră de piatră acolo. La ani distanţă, mergeam în zonă şi aprindeam lumânări. Acum este o biserică pe acel loc“, arată veteranul de război Traian Petcu.