Fostul mare rugbyst Mihai Bucos, la Constanţa. Întâlnire emoţionantă „Farul trebuie să existe. Marile echipe nu mor niciodată“ (galerie foto)

​Întâlnire emoţionantă, la Constanţa, între mai multe legende ale fostei echipe de rugby Farul, care s-au bucurat de revederea lor şi au depănat amintiri din vremurile de aur
 
Întâlnirea a avut loc la stadionul „Mihai Naca“, unde au fost prezenţi Mihai Bucos (venit din Franţa), Florian Constantin, Gheorghe Varga, Mihai Holban, Cornel Vasile, Romeo Bezuşcu, Sergiu Galan, Marian Nache, Vasile Bezărău, Gabriel Arvinte, Nicolae Drondoe şi Florin Iliev. Foştii jucători au păşit şi pe gazonul arenei pe care au cunoscut atâtea satisfacţii, acum având însă durerea în suflet că Farul Constanţa, de şase ori campioană a României, nu mai este. La poza de grup a venit şi Mario Andrei Bota, nepotul lui Cornel Vasile. Schimbul de mâine.
 
Fost mare jucător al Farului (timp de zece ani) şi al echipei naţionale a României, Mihai Bucos se află de mulţi ani în Franţa. La Constanţa a petrecut momente extraordinare, care i-au rămas în inimă, şi a legat prietenii trainice cu cei alături de care a cunoscut gloria sportivă.
 
Domnule Mihai Bucos, iată-vă din nou la Constanţa. Ce sentimente v-au încercat la reîntâlnirea cu foştii colegi? 
 
Trăirile mele cu ocazia acestui eveniment special sunt puţin amestecate. Pe de o parte, e o plăcere deosebită să revin la Constanţa să-mi revăd colegii şi să derulăm laolaltă filmul amintirilor şi al poveştilor minunate pe care eu le-am trăit aici timp de zece ani. Pe de altă parte, am şi o durere profundă în suflet, întrucât vin pentru prima oară fără soţia mea (n.r. Angela Bucos s-a stins din viaţă în luna martie a acestui an). De aceea spun că sentimentele mele sunt puţin amestecate.
 
Cum aţi regăsit stadionul de rugby, de care vă leagă o mulţime de amintiri frumoase?
 
Acum păşesc pe teren cu plăcere parcă mai mare, cu toate că nu mai joc, fiindcă gazonul e atât de frumos, perfect, aş spune… Pe timpul nostru, stadionul nu era atât de îngrijit. Se pare că la Constanţa sunt speranţe mari la nivel de tineri, copii şi juniori, fiindcă sunt implicaţi oameni pasionaţi, care lucrează cu râvnă. Sper ca, uşor-uşor, Farul şi rugby-ul constănţean să ridice capul şi să redevină ce au fost cândva.
 
Vă gândeaţi vreodată că Farul s-ar putea desfiinţa?

 
Nu, nicio clipă nu mi-am imaginat că s-ar putea petrece un asemenea coşmar. A fost o decepţie deosebită pentru mine când am aflat această veste tristă. Dar aici intrăm nu numai în natura sportului, sunt multe aspecte care trebuie luate în considerare. Sunt convins însă că foştii mei colegi vor susţine şi vor face tot ce e posibil pentru a reînvia clubul, întrucât Farul trebuie să existe. Marile echipe nu mor niciodată.
 
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi ca jucător al Farului?
 
Categoric, meciul pe care l-am disputat, în 1975, contra echipei neo-zeelandeze Waitemata şi pe care l-am câştigat cu 18-15. Eram campioni naţionali şi am jucat pe stadionul de fotbal, în nocturnă, în faţa a peste 15.000 de spectatori. Waitemata era campioana Noii Zeelande la cluburi. Venea după un turneu mondial pe care îl întreprinsese, prin SUA şi Europa. În România, a jucat întâi cu noi, Farul, iar apoi cu echipa noastră naţională. Pentru mine acest meci a fost unul complet, fiindcă am marcat toate punctele echipei! Eseu, transformare, drop-gol şi trei penalităţi. Pe atunci, se acordau patru puncte la eseu. Partida cu Waitemata rămâne cea mai bună a mea la Farul.
 
La echipa naţională, printre alte meciuri memorabile la care aţi luat parte, la loc de cinste este aşezată istorica victorie contra Franţei, din noiembrie 1976, de la Bucureşti. Cum a fost?
 

Un meci extraordinar. S-a jucat pe Giuleşti şi am câştigat cu 15-12, după ce francezii au condus cu 12-0. Oaspeţii aveau rugbyşti celebri, dar am reuşit să-i învingem. Pentru prima dată în istoria rugby-ului românesc, i-am marcat Franţei trei eseuri şi un drop-gol. Spre ruşinea mea, eu fiind transformerul echipei, n-am avut nicio transformare (la una dintre încercări, balonul ducându-se în bară), dar am reuşit totuşi drop-gol-ul de început, de la aproape 50 de metri, care a fost deşteptarea noastră. Aşa scria Lequipe a doua zi: „Drop-gol-ul lui Bucos a fost deşteptarea României“.
Dacă am pomenit de cel mai fericit moment al dumneavoastră în tricoul Farului, cel mai dureros moment, ca „marinar“, care ar fi? 
Ultimul meu meci la Farul, o întâlnire cu Steaua, de tristă amintire pentru mine. Am pierdut cu 22-23, iar acest eşec mi-a lăsat multe interogaţii, ca să zic aşa. A fost o partidă specială, pe care ar fi trebuit să o câştigăm. Nu vreau să mă leg de arbitraj, dar, în ultimele 15 minute, ne-a fost clar potrivnic. A fost un context special şi am pierdut acel meci. Dar aşa e viaţa. Oricum, cele mai plăcute momente din viaţa mea sunt cei zece ani, 1972 - 1982, cât am fost la Constanţa şi la Farul. Şi pentru mine, şi pentru soţia mea.

V-aţi stabilit în Franţa în urmă cu mulţi ani. În momentul de faţă, mai activaţi în domeniu? 

Nu, de doi ani am ieşit la pensie, dar până atunci am activat în rugby. Timp de 12 ani, am fost consilier tehnic federal, singurul străin salariat al Federaţiei Franceze de Rugby, în regiunea Alsacia - Lorena. M-am ocupat de formarea tinerilor jucători, a antrenorilor şi a instructorilor sportivi şi de promovarea rugby-ului. Acestea au fost cele trei mari axe pe care le-am avut. Iar cu această ocazie am descoperit talente, pe Morgan Parra (la 14 ani), care a câştigat campionatul cu Clermont şi e internaţional francez. Eu l-am descoperit (la Epinal, tot la 14 ani) şi pe Maxime Mermoz, care a fost internaţional, a jucat mulţi ani la Toulon şi a ieşit campion naţional şi european (n.r. căpitanul lui Clermont, Damien Chouly, a fost descoperit de un alt fost jucător al Farului, Ştefan Constantin).

Cum trebuie cultivat talentul în rugby? 

Talentul se naşte peste tot. Trebuie doar să ştii să te duci să-l culegi. De aceea ar trebui ca în România să se facă o adevărată politică de dezvoltare. În ţările mici, cum suntem şi noi acum pe plan mondial la rugby, trebuie investit enorm în formarea tinerilor jucători. Trebuie un plan de carieră, să iei copilul de la 11 - 12 ani şi să-l duci până la 19 ani, când devine senior.
Trebuie să ai un campionat profesionist, indiferent de câte echipe sunt, dar să fie cu adevărat profesionist. Iar copiii să viseze să ajungă şi ei profesionişti. Acesta-i idealul. La ora actuală, în rugby-ul românesc ne lipsesc vedete, staruri, cum se spune, cu care copiii să se identifice. Ei se identifică poate cu jucătorii străini, ceea ce e frumos, că văd la televizor o mulţime de meciuri din toată lumea, însă ar trebui să avem şi noi în România vedete care să fie un exemplu pentru viitoarea generaţie.
 
Sursa foto: ZIUA de Constanţa