L-au aşteptat cu fanfara şi i-au dat o garsonieră cu chirie Fotbalist constănţean, tămăduit cu aluminiu şi fire de argint

Ajuns la 75 de ani, reputatul specialist al fotbalului constănţean Petre Comăniţă rememorează întâmplări, victorii şi fapte remarcabile din perioada de glorie a grupării „alb-albastre”  

Născut în anul 1938, la Constanţa, Petre Comăniţă a petrecut în fotbal o viaţă de om. Şi-a încercat puterile ca fotbalist, dar o accidentare serioasă l-a îndepărtat prematur de activitatea competiţională. Carierei neîmplinite de fotbalist avea să-i ia locul însă una mult mai prolifică şi mai însemnată: cea de antrenor. A debutat în branşă la 22 de ani, legându-şi apoi destinul, zeci de ani, de cel al Farului.

„Sunt născut în Constanţa şi am copilărit pe lângă magazinul «Tomis» actual”, îi place lui Petre Comăniţă să spună. „Iar din cei 75 de ani, 60 i-am dedicat fotbalului”, continuă fostul tehnician, care a văzut atâtea pe gazon şi în afara acestuia. Ca fotbalist, a fost portar şi a jucat la Locomotiva PCA (între anii 1950 şi 1954), iar apoi, pe timpul facultăţii, în capitală, la Sportul Studenţesc (1954 - 1958). În aceeaşi perioadă bucureşteană, a fost selecţionat în lotul naţional de juniori, care se pregătea centralizat şi juca şi în Divizia B a României, sub culorile echipei Progresul Combinatul Poligrafic Casa Scânteii (CPCS) Bucureşti. Tânărul Comăniţă a jucat la această formaţie timp de un an (1957 - 1958), juniorii clasându-se pe locul patru în liga secundă. Printre colegii din acea vreme ai portarului constănţean s-au numărat Ion Motroc (viitorul fundaş central al Rapidului) şi Florin Halagian (viitorul mare antrenor), cu ambii Petre Comăniţă fiind şi coleg de cameră. Goal-keeper-ului de pe litoral i se prevedea un viitor frumos, însă, la numai 19 ani, s-a accidentat serios şi a fost nevoit să renunţe la carieră. „Jucam la Craiova cu lotul de juniori şi, la un plonjon, m-am lovit de bară, alegându-mă cu fractură la mână şi cu umărul dislocat. Am fost internat, mi s-a pus ghips, am avut umărul imobilizat şi mi-au băgat inserţie de aluminiu şi fire de argint. Şase luni am pătimit de pe urma acestei accidentări, care mi-a pus capăt carierei de jucător. Acum nu mă deranjează în mod deosebit, doar când se schimbă vremea şi mă încearcă reumatismul îmi mai aduc aminte de aluminiul şi de argintul de acum 56 de ani”, spune Petre Comăniţă.

Antrenor la 21 de ani

Tânărul constănţean a fost nevoit să agaţe mănuşile în cui, însă nu a ieşit din fenomen. Se îndrăgostise iremediabil de fotbal şi nu a avut puterea să-l trădeze. Sportul-rege îl trăgea cu aţa tot către gazon, astfel că Petre a continuat, intrând în antrenorat. A făcut o şcoală de specialitate, organizată de Partid, iar în 1960, la doar 22 de ani, la un an distanţă după ce obţinuse carnetul de antrenor, fercheşul tehnician şi-a început aventura la Farul, la juniori. Nu a durat mult şi roadele muncii sale au apărut. Şi încă ce roade! Mari, roşii, dulci, plesnind de bunătate. Două titluri consecutive de campioană naţională la juniori pentru Farul, în anii 1961 şi 1962! Ajutat de Bibi Smărăndescu, Petre Comăniţă a condus spre două mari victorii jucători precum Argeşeanu, Văileanu, Caraivan, Hulă, Strâmbeanu, Teodorescu, Ologu, Manea, Vlad, Dragu, Ovezea, Stoica, Melenco (tatăl actualului antrenor Ionel Melenco), Olteanu, Cojocaru, Firez. „La Constanţa, a fost nebunie după ce am ieşit campioni. Am fost aşteptaţi la gară (pe atunci era amplasată pe locul actualei Prefecturi), cu fanfara militară, cu onoruri. Drept răsplată pentru aceste performanţe, eu am primit o garsonieră, în care am stat însă cu chirie”, îşi aminteşte Petre Comăniţă, care, la 23 de ani, a fost promovat la echipa mare, ca secund. Pe acest post, a activat mulţi ani, pregătind generaţii întregi de fotbalişti şi lucrând cu principali celebri care au condus FC Constanţa şi Farul de-a lungul anilor. Pentru activitatea sa prodigioasă, tehnicianul a primit titlul de antrenor emerit. Deţine de asemenea licenţa Pro.  

Ce jucători de marcă a ochit pentru Farul

Ca antrenor al echipei constănţene, Comăniţă a fost doar secund, având în principal atribuţiile unui preparator fizic de astăzi. „Antrenorii principali îmi lăsau mie largheţea la efort. La începuturile carierei mele, mulţi dintre jucători erau mai mari ca mine ca vârstă, unii şi cu cinci - şase ani, însă nu am avut nicio problemă în a mă impune în vestiar. Toţi erau băieţi de mare caracter. Se comportau faţă de mine cum mă comportam şi eu faţă de ei, adică bine. Am avut o relaţie excelentă cu jucătorii”, spune Petre Comăniţă, care avea să devină unul dintre specialiştii de marcă din România pe partea de pregătire fizică. „Mai erau foarte buni în acest domeniu Tănase Dima, de la Piteşti, sau Cernăianu, de la Piteşti. La 30 de ani, eu făceam articole şi ţineam lecţii la Şcoala de Antrenori”, arată Comăniţă, care a avut şi are şi activitate federală: membru în Consiliul Director al Şcolii de Antrenori, membru în Comisia Tehnică a Federaţiei Române de Fotbal, membru în Comisia de Selecţie la loturile naţionale (cu rol de supervizare a selecţiilor). La FC Farul a avut numai roluri tehnice, fiind, pe lângă antrenor, şi director tehnic, dar şi director de programe la Centrul de Copii şi Juniori. În anul 2009, a încheiat activitatea la gruparea din strada Primăverii. „Din perioada Farul, mi-au rămas în inimă multe lucruri, însă pe primul plan sunt titlurile de campioni la juniori. De asemenea, mă mândresc cu faptul că doi jucători aduşi la Farul la recomandarea mea, Dumitru Antonescu (pe care l-am văzut la Electrica) şi Marin Tufan (descoperit la Medgidia), au fost mulţi ani oameni de bază la loturile naţionale. Locul patru în Divizia A şi finala Cupei Balcanice sunt alte realizări de care îmi amintesc cu plăcere”, mai spune Petre Comăniţă.   

Sursa foto: 2 - istoriafotbalului.go.ro; 3 - Farul Spirit