Episodul al III-lea Toţi oamenii de la ZIUA

...Oamenii. Sigur că erau „obligaţi" să fie în primul rând sensibili (şi de-abia după aceea, luaţi în parte, o sumă zglobie de contradicţii sonore: pragmatici visători, încruntaţi băşcălioşi, stahanovişti simpatici, entuziaşti dezagreabili!). Dincolo de hazard însă, conţinutul amintirilor despre ZIUA de Mare (cum o alintam cu ironie drăgăstoasă... de aici şi expresia „cât îi Ziua de Mare"!), seva oricărei păţanii circumscrise acesteia, se divide în două. Printr-o sciziparitate magică, aproape ocultă, ce poate chiar că are legătură cu fluturii ce-ţi zburătăcesc în plexul solar, când simţi nemărginirea ca un hău, ca un sorb divin, privind în zare, printre ceţuri, răsăritul de soare, dincolo de Eminescul încremenit pe faleză. Se agaţă politicos, dar îndărătnic, de două borne. Oameni şi locuri.

Am reţinut oamenii. A fost greu, dar până la urmă i-am reţinut totuşi, cred, pe cei aflaţi cel mai aproape de exigenţe. Nu trebuie decât să pocnesc o dată din degete şi ei răsar numaidecât în memorie. Vioi, chiar dacă osteniţi, dar naturali, existenţi şi, fireşte, implicit, dragi! Iată-i ivindu-se la incantaţia mea (deci, chiar şi acum îmi dau ascultare...!), în timp ce parcurg caseta redacţională a primului număr din ZIUA de Constanţa!

Mircea Maer - cel pe care, după îndelungi conciliabule, l-am ales liderul echipei. Uriaş, elefantin, greoi, cu comportament de grizzly ţanţoş, dar degrabă şi agil săritoriu întru ajutor. Omenos cu trufie. Ucenicie harnică în domeniul de bon viveur! Evenimentul era asigurat de Mirela Niculescu (amintire confuză de invizibilitate grefată pe o alură pierdută în cenuşiu), de Doru Copoţ, mignon, aţos, dinamic, tot timpul în veghe, ofertant, niţel exaltat (fratele lui cânta într-o formaţie rock!), mai ales cu propria sa maşină, o Dacie vişinie, tunată la maximum, şi, în fine, Adrian Boioglu, un rezistent (deh! vâna turanică!), mai ales în media, pe care-l văd acum la nu ştiu ce TV (mai împlinit un pic!). Încă de pe atunci, însă un lacom de strălucire, super-vocal, narcisist fără să recunoască; dar, în lipsa calităţilor, e limpede că n-ar fi ajuns un bun profesionist. La Politic era Monika (cu kapa, vă rog!) Constantinescu, ţin minte - o doamnă cu relaţii, cu nazuri, cu background şi cu fantasme şi obstinaţii. Secţia Economică era asigurată de o fiinţă agreabilă prin prezenţa ei discretă, Mariana Doicaru. O persoană de genul aceleia care, printr-o existenţă cvasi-nevăzută (dublată de un bun simţ remarcabil!), beneficiază sigur de un loc vizibil în rafturile memoriei. La Social, două personaje. Feminine. De roman. Una - Antonia Ispas - care juca fără să ştie în varianta de provincie a „Annei Karenina", singură, uitată, tristă, atinsă de un bovarism nestingherit, văduvă de orice pasiune; cealaltă, Oana Calusa, atractivă (socialmente, normal!), de o robusteţe arţăgoasă, provocatoare şi cu un soi de sănătate pasională a profesiunii (în ciuda jinduirilor perfecţioniste!). Putea juca în „Forsyte Saga" (doar un episod!)! Apoi, Iulian Popescu, la Sport, şi Alexandra Ostafi, de la Corectură - vagi urme în memorie. Şi, în fine, Bebe Pitei, la Foto, întruchiparea celei mai serioase tristeţi şi a maturităţii disciplinate. Relaţia cu el n-a ieşit niciodată din matca unei rânduieli de o sâcâitoare corectitudine. Strigarea catalogului însă nu se poate încheia fără amintirea a două persoane faţă de care păstrez o deosebită afecţiune: Simona-Ioana Dragne, de la Cultural, de o delicateţe umană şi o sensibilitate spirituală exacerbate şi, nu în ultimul rând, Violeta (acum) Buşurică, vigilentul „om" bun la orice al redacţiei, suportând toate toanele acestei trupe de nebuni, saltimbanci, contorsionişti şi acrobaţi care au construit ZIUA de Constanţa. E singurul personaj care, de 12 ani, se află pe „scenă".

(În ultimele două episoade am să vă vorbesc despre dragostea de Peninsulă, despre sălcioară, despre jazz, despre cerul de la capăt şi despre alte minunăţii.) Lectură plăcută!