Episodul al IV-lea Locurile, vânturile, valurile...

Sigur că omul cel mai important, fără de care ZIUA de Constanţa n-ar fi existat, rămâne - iar memoria nu face niciun efort în această direcţie - Gheorghe Verioti, patronul publicaţiei, managerul întregii poveşti de succes. Combinaţie umană rară - ca un aliaj de metale preţioase - de seriozitate, pragmatism, decenţă şi sensibilitate. Dovadă că „produsul" său rezistă.

Locurile... Ce poţi spune oare despre ele, decât că emană o măreţie solidă? La fiecare pas, când simţi vibrând sub apăsarea călcâiului vremii straturi succesive de istorie, Peninsula respiră pompă (chiar şi ruinele au o splendoare anume, deşi tristă!). Precum, cândva, pohfala unui alai domnesc pierdut. Constanţa e miezul dulce al unui mit parfumat.

Am ghicit din prima seară, odată ajuns în acest Centru magic, am avut siguranţa că briza rece, în care se amestecau, nevăzute, fuioare de parfumuri de iarbă, de iod, de frunze şi de peşte, care-mi tăia faţa în mii de cioburi, avea să se transforme pentru mine - ignoram atunci pentru câtă vreme... şi iată că deja au trecut 12 ani! - într-un impuls vital. Stimulul de entuziasm. Injecţia cu confort. Infuzia de tihnă, atât de folositoare oricărui început. (De altfel, acest parfum complex, această mireasmă aşezată iscusit în etaje, ca felia de tort, avea să reprezinte modulul de bază al oricărei acţiuni (un fel de fond principal de cuvinte al limbii!), ce mă va fi susţinut, mă va fi sprijinit pe toată durata şederii şi muncii mele la Constanţa; după care, s-a aşezat singur în „biblioteca" odorantă a memoriei).

Preumblările, ce porneau de pe strada Luntrei (unde, la numărul 10, într-una din casele domnului Ţipa, un alt personaj de legendă care a contribuit la această lucrare, se afla prima redacţie a ziarului ZIUA de Constanţa... din 2006 însă, Primăria i-a schimbat numele în Ion Theodorescu-Valahu. De ce? Nimeni nu ştie!), continuau pe un traseu în bifurcaţia opţiunii. Fie pe la capătul dinspre nord, prin Cristea Georgescu, apoi, prin Constantin Brâncoveanu, ieşeam în bulevardul Regina Elisabeta, de fapt Faleza Mare cu Cazinoul şi, de acolo, mai departe, pe la Farul Genovez, statuia lui Eminescu (unde bineînţeles că mă opream să gust, la liber, vânturile, valurile... şi să-mi refac rezervele de... sare!), după aceea, Comandamentul şi, mai departe, urmând cursul străzii Lebedei, pe lângă vechiul Port Tomis, urcam, la final, prin cartierul cu acel inconfundabil aer fanariot compus din Sulmona, Zambaccian, Callatis, Vântului, Orient şi Marcus Aurelius, ca să ies, în sfârşit, în Piaţa Ovidiu (unde, pe latura dinspre faleză, vizavi de Muzeul de Arheologie, mă opream la un chioşc să mănânc o dobrogeană uriaşă şi să beau un pahar cu iaurt!). Atenţie! Acest traseu l-am prins şi primăvara, când florile de sălcioară te făceau să umbli beat, cu plămânii ciuruiţi de parfumul tare ca o esenţă de tabac. Fie o apucam pe la capătul dinspre apus al străzii Luntrei, ieşeam în Revoluţiei, mă abăteam pe la ruinele Tomisului, apoi urcam pe Arhiepiscopiei, mă opream şi admiram faţada spectaculoasă a Catedralei „Petru şi Pavel", apoi a luam iarăşi la pas şi, ajuns la intersecţia cu Dr. I. Cantacuzino, făceam la stânga şi intram pe Nicolae Titulescu, unde, sus de tot, la capăt, la întretăierea cu Diana, adăstam o clipă ca să admir celebra „Casă cu lei", după care, pe lângă Moschee, ieşeam iarăşi în Piaţa Ovidiu. Unde, acelaşi ritual: dobrogeana cu iaurt!

(În ultimul episod am să vă vorbesc despre jazz, despre cerul de la capătul lumii, despre prieteni, despre sărbătoarea continuă şi despre alte minunăţii.) Lectură plăcută!