Episodul al X-lea Am fost şi eu redactor-şef la ZIUA de Constanţa

Când am fost contactat să scriu aceste texte m-am simţit măgulit. De asemenea, mă simt bine şi când mă revăd cu foştii mei colegi de la ZIUA de Constanţa. Chiar dacă a fost o perioadă scurtă cât am stat în fruntea redacţiei, am impresia câteodată că am trăit acele zile cu intensitate ireală. S-au întâmplat aşa de multe lucruri în cele nouă luni încât îmi vine greu să cred că a fost posibil.

Am legat prietenii care au rămas valabile şi azi. Am cunoscut ziarişti de toată isprava. Datorită aventurii mele la ZIUA de Constanţa l-am cunoscut pe Oleg Danovski Jr., un intelectual pur sânge, care iniţial a venit în redacţie anunţându-ne că ne va da în judecată, după ce Mircea Maer publicase o ancheta legată de Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Constanţa. După jumătate de zi de discuţii şi câteva sticle de vin roşu, ne-am despărţit prieteni, prietenie care durează şi va mai dura mult. O altă prietenie închegată în timp ce conduceam ZIUA de Constanţa s-a legat cu patronul unei firme de pază şi protecţie, Temungin Ismail. Dacă e adevărat că badiguarzii sunt nişte indivizi la care „muşchii minte nu are", atunci Temungin este excepţia care întăreşte regula. În persoana lui am cunoscut un om sensibil şi cu un respect enorm faţa de semenii săi. Un sportiv la propriu şi la figurat. Tot datorită aventurii mele pe litoralul românesc am avut ocazia să-l cunosc pe dr. Aurel Papari ori pe regretatul poet George Vasilievici. Nici prietenia cu un alt poet, Mugur Grosu, nu o pot ignora dacă este vorba de a enumera „beneficiile" celor nouă luni petrecute în Constanţa.

Şi spre final, ca orice om dornic să-şi exteriorizeze simţirile şi părerile, nu pot să nu fac referire la o întâmplare recentă şi care este rezultatul direct al prezenţei mele în redacţia ZIUA de Constanţa. În urmă cu puţin timp, am împlit o vârstă, iar printre mesajele de felicitare postate pe contul meu de Facebook am primit unul de la un fost coleg de la ZIUA de Constanţa, Adi Dinu. Am fost oarecum surprins, având în vedere că între noi doi nu a fost o apropiere, nici măcar la şpriţuri nu prea am participat împreună.

Iată ce mi-a scris Adi Dinu: ,,La Mulţi Ani, şefule! Şi azi, după aproape zece ani, te consider cel mai bun şef pe care l-am avut vreodată. Sincer, fără să te perii, că nu am niciun interes... Erai al dracului de dur, dar al dracului de bun pentru a scoate ce-i mai bun din noi, pentru a ne ţine uniţi, pentru a ne face să ne simţim importanţi, pentru a ne face să ne simţim respectaţi. Un respect maxim, şefule!"

Mda... nu sunt un om patetic, dar cred că pentru un mesaj de acest gen, mai ales din perspectiva acelor zece ani, a meritat să stau departe de familie şi de casă atâta amar de timp. După asemenea cuvinte, ce mai contează că în cele 200 şi ceva de ediţii aflate în bibliotecile din ţară pot fi citite de generaţiile care vin după noi: redactor-şef - László Kállai.

Îţi mulţumesc nu numai ţie, Adi Dinu, dar şi vouă: Gheorghe Verioti, Claudia Tanislav, Antonia Ispas, Mircea Maer, Bebe Pitei, Violeta Buşurică şi celorlalţi că am putut lucra cu voi şi că m-aţi acceptat cu bune şi cu rele, cu care am venit la voi musafir.