#citeșteDobrogea 111 ani de la nașterea prețioasei scriitoare dobrogene Cella Serghi, reper al multor generații. Interviu oferit acum 34 de ani postului TVR1 (video)

Între cărțile adolescenței multora dintre noi se află la loc de... suflet și romanul „Pânza de păianjen”, cel cu care avea să debuteze Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff.
 

 

Scurtă fișă biografică

 
Născută la 22 octombrie 1907 (4 noiembrie, stil vechi) în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră".
 
Familia Marcoff locuiește în Constanța până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la Brăila, apoi la București. Clasele primare începute la Constanța sunt continuate în orașele în care familia se stabilește. Urmează la București Facultatea de Drept, luându-și licența în 1931. Încă din timpul studenției, începe să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat. Se căsătorește cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan. Practică un timp avocatura, fapt ce servește romancierei la cunoașterea diferitelor caractere, îmbogățind gama personajelor sale.
 
Sub pseudonimul Gella Marin, trimite ziarelor „Gazeta“, de sub direcția lui Ion Pas, și „Reporter“ un număr de reportaje și cronici teatrale, care s-au bucurat de mult succes. Primul său reportaj era intitulat „Week end în Bucegi“. Aceste prime publicații aveau să-i deschidă Cellei Serghi perspectiva permanentei munci literare.
 

„Aș vrea să știu de ce, după aproape 50 de ani, e atât de iubită această carte”

 
Iată ce declara într-un interviu oferit scriitoarei Cleopatra Lorințiu, publicat în 1983 în suplimentul SLAST și republicat, în 1998, în Suplimentul Ecart al cotidianului „Economistul”.
„Nu am scris nici atunci nici acum dintr-un preaplin sufletesc, ci din dorința de a supraviețui, de a împărtăși și altora ceva din tot ce m-a bucurat și m-a durut, din tot ce am adunat și nu voiam să se piardă. Probabil scriam dintr-un complex de inferioritate care căpăta astfel o compensație. (...)
Să public romanul („Pânza de păianjen” - n.r.), m-a ajutat în primul rând Liviu Rebreanu, cu marea lui autoritate, susținut de Camil Petrescu și Mihail Sebastian. Ultimul fragment de roman, în «Revista Fundațiilor» mi l-a publicat Camil. Au stăruit să public Suchianu și Ralea. În colecția «Romanul românesc», profesorul Rosetti mi-a publicat a doua ediție în 1946 a «Pânzei de păianjen. Dar să scriu nu m-a ajutat nimeni și nici nu știu cum ai putea fi ajutat».
 
Totuși, e o întrebare care mi se pune cu o ciudată insistență. Cine m-a ajutat să scriu? De ce oare nu se întreabă nimeni cine i-a ajutat pe Camil, pe Sebastian, pe Mircea Eliade, pe Anton Holban? Oare surorile Bronte trăind izolate într-un sat din Anglia n-au scris? Și cum au scris!!! Camil m-a îndemnat să scriu reportaje, cronici pe marginea unor spectacole de teatru, a unor filme, a unor manifestări sportive. Ar fi dorit să am un nume în publicistica feminină. Dar succesul primelor mele reportaje nu l-a mulțumit, mai ales că scriam foarte greu!

 
Eu voiam o carte, una singură, din și despre viața mea. Convinsă că am să mor singură, voiam să supraviețuiesc. (...)
Odată, la Sinaia, la Cumpătul, când se însera, pe o bancă, bătrânul dirijor Bobescu citea, la cei 80 de ani ai săi, „Pânza de păianjen”. Pe altă bancă, tânăra domnișoară Bentoiu, la cei 17 ani ai săi, citea la aceeași lumină scăzută de amurg, tot „Pânza de păianjen”. Am fost fericită, dar și mirată. Aș fi vrut și aș vrea să-și explice cineva succesul meu crescând, rezistența în timp, atracția exercitată asupra unor vârste așa de diferite și generații succesive. Aș vrea să știu de ce după aproape 50 de ani e atât de iubită această carte”.
 
Așadar, a debutat cu „Pânza de păianjen”, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971), apoi a continuat cu „Cad zidurile”, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul „Cartea Mironei" și în 1972 sub titlul „Mirona", „Cântecul uzinei”, 1950, „S-a dumirit și Moș Ilie”, 1950, „Surorile”, nuvelă, 1951, „Cantemiriștii”, 1954, „Fetele lui Barotă”, 1958, redenumit, în ediția din 1974, „Iubiri paralele”, „Cartea Mironei”, 1967, „Gențiane”, 1970, „Pe firul de păianjen al memoriei”, 1977, „În căutarea somnului uriaș”, povestire, 1980, „Această dulce povară, tinerețea”, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993, „Interviuri, cu douăsprezece scrisori inedite către Ilie Rad”; ediție îngrijită, prefațată si nota asupra ediției de Ilie Rad; 2005.
A tradus: „Vă place Brahms?” de Françoise Sagan, 1971, „Casa de hârtie” de Françoise Mallet-Joris, 1972, „Celălalt” de Andrée Chedid, 1977.
 
Aici puteți urmări un interviu cu Cella Serghi, realizat de Carmen Dumitrescu pentru TVR1 în anul 1984


 
Sursa video: Arhiva TVR
Sursa foto: alchetron.com