#citeşteDobrogea Amintiri dragi despre Aurel Manolache, la nouă ani de la dispariţie. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa

Pe 9 martie 2010, directorul fondator al Teatrului „Fantasio”, compozitorul şi dirijorul Aurel Manolache, în vârstă de 78 de ani, se stingea din viaţă, la Galaţi, ca urmare a unui infarct, lăsând în urmă fapte memorabile, esenţiale pentru istoria culturală a urbei tomitane.
 

 
A fost, pe rând, director al Festivalului Mamaia Copiilor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România din anul 1968. A fost director al Teatrului de Revistă Galaţi, prim-dirijor al Teatrului Marinei Militare. Deşi la Constanţa a avut familia „Fantasio“, a fost înmormântat la Galaţi, oraşul natal, unde s-a şi stins, pe 9 martie 2010, la aproape 79 de ani.
 
Născut la Galaţi, pe 5 octombrie 1931, compozitorul Aurel Manolache, la fel ca fratele său, actorul Gelu Manolache, s-a stabilit şi a creat la Constanţa, fiind considerat „părintele spiritual“ al Teatrului de revistă „Fantasio“ (director şi dirijor), desfiinţat în vara lui 2004, printr-o hotărâre a Consiliului Judeţean Constanţa.
 
Constanţa îi datorează lui Aurel Manolache existenţa Baletului constănţean, deoarece el a fost cel care, în 1978, a crezut în visul maestrului Oleg Danovski şi le-a dat casă şi masă tinerilor balerini care, în scurt timp, aveau să ducă peste hotare faima Ansamblului de Dans Clasic şi Contemporan „Fantasio“.
 
Pentru tinerele talente a creat, în 2001, Festivalul Naţional de Interpretare şi Creaţie „Mamaia Copiilor“, a cărui tradiţie e dusă mai departe de fiul său, actorul Liviu Manolache.
 
Aurel Manolache a fost compozitor şi creator de şlagăre. Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, Cătălin Crişan, Loredana Groza, Corina Chiriac sunt doar câţiva dintre cei care i-au cântat piesele ce au devenit celebre. Chiar şi Julio Iglesias, la cea de-a doua ediţie a prestigiosului Festival Internaţional „Cerbul de aur“ de la Braşov, în anul 1969, a ales să cânte o piesă compusă de Aurel Manolache, numită „Ale tale“.
 
Pentru toate acestea şi pentru multe alte fapte culturale demne de reţinut, cotidianul ZIUA de Constanţa i-a acordat post-mortem, la evenimentul din 12 iunie 2018, dedicat comunităţii teatrale constănţene, medalia Jean Ionescu.

 
În volumul monografic „Fantasio 40”, secretarul literar Jean Badea a concentrat numeroase dovezi ale valorii maestrului, aşa cum le-a găsit consemnate în diverse publicaţii.
Spre exemplu, după turneul întreprins de Fantasio în Germania, Berliner Zeitung titra: „Aurel Manolache este dirijor, compozitor şi un excelent regizor muzical. El cunoaşte bine noile şi modernele aranjamente muzicale. A produs o adevărată surpriză pentru berlinezi cu spectacolul prezentat. Excelente dansurile şi cântecele pline de farmec de pe meleagurile româneşti. Trio Do-Re-Mi a demonstrat că şi în limba germană se poate asculta un şlagăr internaţional... Gelu Manolache şi Jean Constantin au stârnit un râs molipsitor... Dintre toate dansurile folclorice, cu profunde motive naţionale, a plăcut dansul-balet Căluşarii, în coregrafia lui Oleg Danovski, care stârneşte admiraţie şi interes. La sfârşitul specatcolului, spectatorii, inclusiv cei din culise şi de la turnul de televiziune, au admirat din toată inima acest ansamblu de revistă român şi i s-au alăturat din tot sufletul”.
 
Iar Elena C. Floares realiza în decembrie 1982 un interviu cu maestrul Aurel Manolache pentru revista „Tomis”, din care am reţinut următoarea mărturisire: „Am trăit un moment de mare emoţie, un moment unic în felul său şi care de puţine ori se întâmplă să te gratuleze în viaţă. Eram la Arezzo, în Italia, împreună cu colectivul revistei Fantasio, pentru a participa la Festivalul internaţional Atti-unici. În dimineaţa rezervată nouă, am început repetiţiile. Pregătisem printre alte multe numere ale spectacolului Musichall del Mar Nero şi un cântec intitulat Arrividerci, Areu.o! Îl scrisesem dintr-o suflare, inspirat de ospitalitatea şi căldura cu care ne-au întâmpinat italienii, de acel ceva care leagă într-un fel popoarele noastre. Acel ceva care înseamnă prietenie şi înţelegere şi încă multe alte lucruri care nu încap în cuvinte. Şi care, fireşte, nu încăpuseră nici în cuvintele textului semnat de Saşa Georgescu. Dar muzica poate exprima - am eu această convingere - chiar şi inexprimabilul. Noi cântam pentru Arezzo, dar, mai ales, pentru sufletul viu şi sensibil al tuturor celor care pun mai presus de orice omenia şi gândul curat şi pentru care patria înseamnă ceva sacru şi total, spaţiul prea fericit al împlinirii. Dădeam astfel glas, la sute de kilometri distanţă, sentimentelor de dragoste pentru tot ce poate fi subscris ideii de «acasă». Când am terminat de repetat cântecul, am constatat că în sală, nefiresc de plină la acea oră a dimineţii, cu oameni din teatru, se lăsase o linişte adâncă, pentru ca, în clipa următoare, să izbucnească aplauzele şi - incredibil, dar adevărat - lacrimile... Da, nu-i figură de stil. Spectatorii aceştia ad-hoc, primii noştri spectatori la Arezzo, ne încredinţau, ca o ofrandă, emoţia lor. A fost o clipă de neuitat”.