#citeşteDobrogea „Astăzi de privim, vedem o fericire de la cer la pământ față de timpurile pline de suferințe”. „Legenda satului Cotu Văii”, în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa

Prin 2010-2011, când vechea şcoală din Cotu Văii a fost dărâmată din temelii, în spatele ramei unui tablou dintr-o clasă, soţia preotului din localitate, care este învăţătoare, a găsit un manuscris de circa 30 de pagini.
 
Scris de un anume Gheorghe St. Bică, în urmă cu 50 de ani, caietul-jurnal oferă şansa unei lecturi aparte.

 
Intitulat „Legenda satului Cotu Văii”, manuscrisul cuprinde 30 de pagini cu numeroase amintiri dragi celui care, la vârsta de 77 de ani, a decis să le lase moştenire celor interesaţi de istoria acestei localităţi.

Vă prezentăm astăzi ultima parte a transcriptului acestui manuscris, pe care îl puteţi găsi în varianta originală în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa AICI.

„Voi povesti aci greutățile întâmpinate până la anul acesta când s-a putut înmulți poporul și animalele de muncă. Fiindcă atunci animalul baza și arderea fiecărui plugar. Mi-aduc aminte că prin 1910 aveam etatea de 19 ani și mergeam acum la toate muncile câmpului și până la anii aștia am cunoscut greutățile ce am avut de întâmpinat noi și părinții noștri, în special pe aceste pământuri pustii și cu fiare sălbatice. Dacă îți însera o vită pe câmp, până dimineață era mâncată de haituri de lupi. Lupi, vulpi, dihori, bursuci și alte lighioane mici, apoi şerpărie, nu era zi să nu întâlnești unul sau doi șerpi în cale.
Voi povesti aci despre acest lucru, fiind eu cel mai mare dintre  copii, tata mă lua la toate muncile câmpului. Tata și mama mergeau vara la coasă, fiind că pe timpul acela nu era mașini de secerat și coseam cu coasa. Eu cu tata coseam cu coasa și mama strângea cu furca și cu grebla în urma noastră. Și atunci auzim pe mama văitându-se și fugea spre noi. Ia se apăra cu greble, un șarpe gata gata să o cuprindă. Am alergat noi cu coasele și l-am făcut bucăți, era un șarpe de trei metri lungime.
Așa a fost pe atunci, mama avea copiii mici, când îi lua la câmp îi ținea sus în căruță din cauza șerpilor și altor lighioane. Astăzi de privim, acum, de azi vedem o fericire mare cât de la cer la pământ față de timpurile acelea pline de suferințe. Pământul s-a arat până la 30-40 de centimetri, plugurile au scos ultimul cuib de șarpe. Poți umbla o vară întreagă, nu vezi un șarpe sau vreun lup. Tufișurile toate s-au arat. O viață fericită pentru toți muncitorii din toate punctele de vedere.
Acum voi urma mai înainte cu cultura, pentru că eu am iubit mult acest dar, care este cel mai scump în viață, și eu de el nu am avut parte, că tatăl meu fiind om sărac în timpul acela și cu un cârd de copii, nu a avut posibilitatea a mă trimite. Am rămas acasă să-l ajut la muncile cîmpului, fiind că pe timpul acela se muncea manual, lipseau uneltele și mașinile. Erau de bază coasa, sapa, secera, furca și grebla.
Voi reveni înainte prin scris cu învățământul de unde am rămas după cum am scris mai sus. Despre primul învățător cu prima lumină a copiilor tuturor împroprietăriților din comuna Chiragi. Mihail Belizare a început cursurile de învățământ aci în sat în anul 1900. Acest an a fost școala terminată și a durat învățământul până în anul 1916 august 15. Când s-a sunat mobilizarea începând Războiul și la noi în țară. Școala a fost închisă și învățătorul Mihail Belizare a fost mobilizat și tot tineretul a fost mobilizat până la etatea de 55 de ani. Eu eram pe atunci ostaș în Regimentul 5 Roșiori în orașul Bazargic din județul Caliacra. Deci a început urgia Războiului, țara a fost cotropită de dujmani până la Siret. Trupele care au scăpat până la Siret s-au retras în Moldova. Au făcut front la Siret, așa că învățătorul fiind sublocotenent în rezervă și scăpând cu viață, s-a reîntors în satul său Chiragi de unde a plecat și unde avea și familia. S-a luat iarăși postul în primire ca învățător. A venit din Război cu gradul de căpitan în rezervă. Apar în anul 1922 învățătorul Mihai Belizare a fost numit inspector al Băncilor Populare din Dobrogea, iar locul lui a fost luat de doi învățători Dumitru Păunescu și Mihai Gheorghiță, un om numai cu două clase de liceu. Fiind lipsă de învățători după acesta au urmat mulți învățători. Dumitru Băleanu, Țicu A Ion, un tânăr ieșit din școala din Cotu Văii, care a învățat la școala normală. Apar după aceea iarăș un învățător Gheorghe Artimirescu și soția lui, tot învățătoare aci în sat, apoi rând pe rând s-au perindat mai mulți învățători.
Prin anul 1925 s-a schimbat și numirea satului nostru din Chiragi în Cotu Văii, numele în românește pe tot teritoriul  Dobrogei. Astăzi satul nostru poartă un nume pur românesc. Curat istoric s-a luat numele de pe locul în care îl trăiam, pe cotul unei văi plină de povestiri vechi și strategice aci pe frontiera Bulgariei la sudul Dobrogei.

Eu, aci în această legendă a satului Cotu-Văii am scris pe scurt, din cele ce cunosc, luând la bază lalpa începătoare, timpurile vechi, colonizarea, administrația, cultura, securitatea și câteva din diferitele puncte începătoare.
Astăzi, satul nostru la alegerie din 1977 a avut peste 1200 de alegători. Școala  cu un corp didactic de 11 învățători, un director cu bune referențe care a făcut școala nouă în sat prin intervenția lui, cu ajutorul dat de partid și al oamenilor din sat de aci. Avem cămin cultural, un sfat popular într-un local bine renovat. O frumoasă cooperativă agricolă cu 3.400 hectare pămând, oi, vaci, totul ce este necesar pentru viața omenească.
Închei aceste lucrări că știu bine că nimeni nu a făcut istorisirea satului Chiragi-Cotu Văii de azi și nu știau de va face cineva că nu mai avem oameni bătrâni să povestească din acei vechi, mai în vârstă ca mine, crescut de la etatea de doi ani aci în Cotu Văii. Poate voi muri mâine și să rămână sat tradițional. Avându-mă pe mine un pui de scruter al satului. Fost și sunt încă și azi corespondent voluntar al ziarului Dobrogea, un mic scriitor poetic. Multe din poeziile mele au fost publicate în ziarul Dobrogea. Am fost plugar după cum am scris, până în anul 1952, când am fost ales ca magazioner al CAP Cotu Văii până în anul 1965, când am fost dispensat de bătrânețe. Sunt născut în 1891 în comuna Calfa, județul Tulcea, aci pe meleagurile Dobrogene. Gheorghe St. Bica”.