#citeşteDobrogea Despre Garabet Kumbetlian, prin ochii şi sufletul unicei fiice, Corina Shapira

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât ”informaţii” până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)

 

Astăzi, dacă ar fi trăit, savantul Garabet Kumbetlian ar fi împlinit 83 ani. Moment de readucere-aminte, cu fiica sa, Corina Shapira, stabilită de 18 ani în Israel și cu care am stat de vorbă anul trecut, cu prilejul donației de carte făcute cotidianului ZIUA de Constanța.
 
Amintirile se rostogolesc încet, iar fiica începe prin a povesti că, anual, primea prin mail de la tatăl său CV-ul actualizat, trimis de altfel la toți prietenii lui, deoarece mereu se îmbogățea cu alte noi titluri și omagii din țară și din străinătate.
 
„Cu toată tristețea înmormântării, mi-a umplut sufletul de emoție când am văzut câtă lume a dorit să-i aducă ultimul omagiu, să-mi povestească cu lacrimi în ochi câte a făcut tata pentru ei și cât de mult s-a scris despre el. De la colegi de liceu de peste 80 de ani la adolescenți de 16 ani care mi-au declarat că le va rămâne mentorul de suflet și nu cred să cunoască în viața lor un așa profesor. A fost un om deosebit de erudit și era dispus oricând să intre într-o discuție, la orice oră din zi și din noapte”, astfel și-a început mărturisirea Corina Shapira.
 

Evoluție marcată de un tată restrictiv

 
„Cu toate că era ocupat cu studiile lui - și îmi amintesc că în copilăria mea își dădea doctoratul și a muncit intensiv câțiva ani buni în sensul ăsta - în timpul cât era cu mine era un tată iubitor și foarte interesat de evoluția mea. Din momentul când am intrat la școală, a vrut să tind către perfecțiune și s-a implicat în studiile mele, pentru că voia să fiu cea mai bună. Am urmat cursurile primare și gimnaziale la Școala de cartier nr. 5, la care a învățat și el în copilărie - fosta școală de băieți (chiar am găsit în podul școlii cataloagele de pe vremea lui). Mi-amintesc că în clasele primare doar copiii ai căror părinți erau implicați în comitetul de părinți primeau premii. Dar din clasa a V-a, când studiile contau mai mult decât activitatea părinților, am obținut anual premiul I până la absolvire.
 
Acum se punea problema ce liceu să urmez. Tata, făcând Liceul «Mircea», a ținut la tradiția de familie și m-a îndrumat să dau acolo. Dar cum eram o răzvrătită și aveam de partea mea pe vecinul si prietenul meu din copilărie Daniel Toma (care locuiește și muncește de ani buni la Paris) și care avea suficientă influență asupra părinților mei (el rupsese tradiția, dând treapta întâi la „Ovidius”, deoarece era singurul liceu care avea pe-atunci clasă de informatică și era foarte pasionat) m-a convins și pe mine că merită să dau la același profil. După o discuție cu tata, am reușit să-l convingem și mi-amintesc că am intrat a 10-a pe linie, în condițiile unui examen de admitere foarte greu, cu foarte mulți candidați. În cele din urmă, s-a resemnat că nu sunt mircistă și a ținut tot timpul să fiu printre cei mai buni unde mă aflu. După fiecare teză nu mă întreba numai nota pe care am obținut-o, ci trebuia să aduc acasă și notele colegilor, ca să mă poată încadra în statistica clasei.
 

La treapta a doua, dintr-o clasă de informatică am rămas numai jumătate și a fost o decizie dificilă cine rămâne și cine pleacă. Țin minte că pe-atunci era director domnul profesor Vernic (a cărui fiica era în clasă cu noi), care a făcut o «mișcare» foarte inteligentă. Ca să nu rămână nimeni pe afara și să ne păstrăm aceeași clasă, ne-a strâns pe toți în amfiteatru și a făcut dânsul împărțirea în funcție de abilitățile pe care le intuia. Pentru tata a fost foarte important să rămân la Informatică și din fericire am fost unul dintre cei aleși și am terminat 12 clase la acest profil.
 
De-acum aveam 18 ani și puteam lua deciziile de una singură. Îndrumarea lui a fost mereu către partea tehnică, normal. Mama ar fi vrut să urmez Medicina, dat fiind ca lucra ca asistentă medicală la secția de radiologie, la Spitalul Municipal din Constanța. În lumea medicinei tot timpul a tins ca fata ei să fie «doamna doctor», și nu «doamna inginer». Dar nu a fost să fie...
 
Și informatica îmi plăcuse, mă ajutase să-mi creez un sistem logic de gândire, dar nu ca meserie pentru o viață. Culmea ironiei este că o mare parte a colegilor mei de clasă au dat la Medicină și au reușit. Tata s-a gândit că pentru o femeie ar fi oportună ori industria alimentară, ori industria textilă. Și, dorindu-mi să plec cât mai repede de acasă, pentru că devenise deja un tată foarte restrictiv, am ales Facultatea de Textile la Iași, fiind departe și mai puțin probabil să primesc vizite neașteptate din partea părinților. Urma să vin doar în vacanțele universitare, din cauza distanței mari. La alegerea mea a contat și afinitatea pe care o aveam pentru Moldova, mama fiind din județul Botoșani si petrecându-mi toate vacanțele la bunicii de acolo, la țară.
 
Tata a venit împreună cu mine la Iași să «dăm» admiterea - era într-atât de implicat, încât parcă-l simțeam cu mine în sala de examen. Mi-amintesc că rezervasem cameră la hotel, pentru că se susțineau câte trei examene la distantă de două zile intre ele. Toată clasa mea dădea la București și eu mă simțeam oarecum singură să mă duc în Iași, unde nu cunoșteam pe nimeni. Am reușit într-un sfârșit și am convins-o pe prietena mea din liceu să vină cu mine, dar nu a acceptat să dea admitere la Textile, ci la Electrotehnică. Și ea venise la Iași cu tatăl ei, fost elev de-al tatei de la Energetic. Stăteam la două hoteluri separate însă, după primul examen, la hotelul unde stăteam noi ne-au anunțat că așteaptă un grup de turiști spanioli și că trebuie să eliberăm camera. Iașiul era plin de elevi care dădeau admiterea, așa că nu am găsit cazare la alt hotel. Neavând de ales, a trebuit să ne mutam la hotelul unde era cazată prietena mea și să dormim la ei în cameră pe saltele. Tata a fost nemaipomenit și atunci. M-a susținut în momentele de stres maxim și mi-a ridicat moralul. După fiecare examen rezolvam împreună subiectele și estimam nota pe care o voi primi. Am intrat si atunci printre primii și după cinci ani am terminat facultatea de textile la Iași la profilul tricotaje, cu rezultate maxime.
 
Mi-amintesc că părinții au vrut să-mi închirieze o garsonieră doar ca să am un telefon fix la care să mă poată contacta, însă am refuzat, spunându-le că îmi doresc să trăiesc viața de căminist. Nu am depins financiar de la ei, pentru că în toți anii de facultate am obținut bursă de merit.

 
Între timp, a venit Revoluția, eram anul III, înainte de sesiunea de iarnă, iar toți studenții au ieșit în stradă, pentru că nu mai voiau repartiție, nu mai voiau să li se spună unde să se ducă, deci într-un fel spus ne-am tăiat craca de sub picioare.
 
Terminasem cu o medie foarte bună și mi s-a propus să rămân cadru universitar în Iași, iar tata era foarte mândru de mine. Problema era ca norma mea universitara începea din semestrul al doilea, astfel că trebuia să găsesc o cale să mă întrețin până atunci. Între timp mă căsătorisem cu un student de la Metalurgie din Piatra Neamț (care acum este profesor la Universitatea Maritimă din Constanța). Așadar, eram o tânără familie care trebuia să plece din cămin într-o viață tumultuoasa, cum a fost perioada aceea de după Revoluție. Am început amândoi sa căutam loc de muncă din fabrică în fabrică, ca să ne putem întreține, însă nimeni nu angaja ingineri proaspeți, de pe băncile școlii, fără experiență. Toată industria Iașiului era în schimbare drastica. În cele din urmă, constatând că nu avem posibilitatea să rămânem în capitala moldoveană, a trebuit să ne întoarcem la Constanța la casa părinteasca.
 
Nici industria din Constanta nu o ducea mai bine, astfel că am apelat la ajutorul tatei ca se ne sugereze unde am putea găsi locuri de muncă. Mie mi-a găsit un post de profesoară la o școală specială, unde trebuia să le predau textile fetelor cu handicap fizic și psihic, cu vârste între 14 și 18 ani. În paralel îmi găsisem și o slujbă de seara ca director comercial al unui magazin de textile de pe Tomis și începusem sa lucrez și câteva ore în timpul prânzului ca agent imobiliar. A fost un an interesant, dar foarte greu, la sfârșitul căruia am și divorțat.
 
După aceea, m-am reprofilat și am găsit un job la o firmă de shipping, până am făcut a doua facultate, la îndrumarea tatei. Pe baza mediei de la prima facultate am intrat, în 1996, la Relații economice internaționale la Universitatea „Ovidius”.
 
Soarta a făcut ca după ce am terminat cea de-a doua facultate, la 29 de ani, să-l cunosc pe actualul meu soț, care este evreu-israelian. Tata a avut mereu un respect pentru poporul evreu și pentru trecutul lor, mai ales că în Constanța armenii au fost prieteni cu evreii și se ajutau unii pe alții. De când îl știu eu se ducea la toate sărbătorile comunității evreiești, la invitația fostului coleg de liceu, doctorul Friedman. Avea, în general, o deschidere extraordinară către celelalte minorități. Avea prieteni turci, tătari, greci, macedoneni. Așa am fost și eu crescută să accept lumea in toata diversitatea ei.
 

Cum s-au cunoscut părinții născuți pe 11 martie

 
Tata nu ieșea prea mult din casa părintească. Era foarte, foarte legat de ea, de trecutul familiei din această casă, care a fost cumpărată de familia lui care s-a refugiat după genocidul armenilor din Turcia, in timpul Primului Război Mondial. La început au fost numai două camere, cu curte și pajiște. Apoi, când s-a mărit familia, au construit restul de camere, prin 1940. Pe tata l-au înscris în timpul războiului la grădinița de limbă germană, de atunci are rădăcinile limbii, după care a aprofundat-o în anii de școală la liceul Brukenthal în Sibiu, unde a studiat până în clasa a VIII-a, în timp ce locuia la bunica Paula din partea mamei. Când s-a întors la Liceul „Mircea”, stăteau cu toții aici, cu bunica din partea mamei și cu bunica din partea tatei... era casa plină de persoane în vârstă.
 
În anii studenției îi plăcea să joace la Loto. A fost un om cu un mare noroc în viață, tot timpul a fost un norocos. Dar toate au un revers. La o extragere a câștigat o sumă mare pentru vremea aceea și, student fiind, și-a cumpărat o motocicletă, pe care și-a dorit-o foarte mult.
 
Dar pentru a face o legătură, mă întorc în luna ianuarie 2018, când a decedat  tata și am stat o lună acasă în Constanța. A fost o perioadă foarte interesantă. Am învățat atât de multe lucruri despre el pe care nu le știam! Parcă mi-am redescoperit tatăl. Nu numai că în acești 18 ani de când nu mai sunt în țară s-au petrecut multe lucruri, dar și evenimente din tinerețea lui pe care nu mi le povestise ori chestii pe care mai puțin le asimilasem.
De exemplu, după înmormântare mi-a venit un curier cu un buchet enorm de flori acasă. Am întrebat pe toată lumea de la cine este. Neprimind răspuns, m-am gândit să-l pozez și să-l pun pe Facebook și am întrebat toți prietenii. În cele din urmă, am aflat că era de la niște rude mai îndepărtate din Statele Unite de care nu auzisem înainte.
 
Telefonul suna încontinuu și îl cereau pe tata și când le spuneam că nu mai e printre noi trăiau un șoc, pentru că a fost o dispariția lui a fost  fulgerătoare. Într-o seară mă sună o voce în vârstă (fostul lui prieten din liceu Adrian Ciocan) și îi spun că tata nu mai este. Adrian a ținut să-mi împărtășească câteva din amintirile lor din liceu, dar și din facultate, deoarece au continuat sa țină legătura. Îmi spunea că de când a cumpărat motocicleta tata a descoperit că există și femei pe pământ și a cam uitat de foștii prieteni.
 
Într-una din vacanțe, prin 1964, după ce avusese un accident cu motocicleta și fusese internat la recuperare la Techirghiol, îl cheamă pe Adrian și îi arată un geamantan cu îmbrăcăminte de femei sub masă și îl anunță: «Mă însor! Am cunoscut în spital o asistentă din Moldova, care era în practică, terminase Școala de asistente medicale la Brașov». De fapt, cum fusese: la internare, mama i-a făcut fișa și la data nașterii, 11 martie 1936, a exclamat „Ce coincidență, și eu sunt născută pe 11 martie! Dar 1939”. Și așa a pornit discuția între ei. Pe 10 octombrie 1964 s-au căsătorit.
 
Mama este fată de preot ortodox, din județul Botoșani. Bunicul a fost reclamat de propaganda anti-comunistă în biserică și încarcerat pentru aproape un deceniu la canal. Familia i-a fost prigonită, mama mea și fratele ei au suferit enorm și și-a jurat, copil fiind, că n-o să se căsătorească decât atunci când tatăl va ieși din pușcărie. Chiar înainte de data dublei cununii a fost eliberat și bunicul și a oficiat slujba pentru ea și pentru fratele ei.
 

Despre călătorii, bani, război, sistem corupt

 
Tata nu prea citea beletristică, în schimb, savura jurnalele de călătorie, cărțile biografice și albumele de artă. La televizor nu se uita la filme, îi plăceau concertele, documentare de călătorie, serialele științifice. Călătorea prin România, nu de plăcere, ci la congrese, conferințe, invitat de onoare, recenzii de doctorate. În tinerețe fusese împreună cu mama prin străinătate, până să mă nasc eu, apoi nu a mai ieșit din țară.
 
Mi-amintesc că a primit o invitație de onoare să devina profesor asociat la o facultate de marină în Turcia și nu a acceptat, cu toate ca era o slujbă foarte bine plătită. Pentru el banii nu aveau valoare, ci sistemul lui spiritual de valori. Se mulțumea cu pensia și cu câte o meditație, dar niciodată nu a avut bani puși deoparte. Mama, care era trecută prin război, știa valoarea banului și avea cont în bancă. Nu au cumpărat vreodată ceva în rate, iar salariul îl termina în trei zile: umplea frigiderul, cumpăra ce era de cumpărat și în rest mama era cu banii. După ce a rămas fără mama, din 2012, a început să fie mai precaut.
 
Chiar dacă nu aveau un standard ridicat de trai, ci o viață relativ modestă, nu a acceptat în ruptul capului să primească mită. La UMC a avut probleme cu studenții care voiau să-l constrângă să-i treacă, dar el, fiind un tip foarte corect, nu a acceptat niciodată să închidă ochii daca cineva nu învăța pentru examen. Știu că începuseră să se facă presiuni asupra lui, prin sistemul de corupție. Ba chiar veneau la poartă cu damigeana de vin sau cu porcul și tata nu numai că nu primea, dar ii izgonea imediat.
 
În timpul războiului au avut cazați în casă ofițeri germani. Au mutat toată familia în celelalte camere, iar în primele două camere de la strada stăteau ofițeri nemți, cu copiii și soțiile. Au locuit la noi vreo patru ani, de ajunseseră prieteni la cataramă. Iar tata, care făcuse germană la grădiniță, s-a împrietenit cu copiii lor și toată viața mi-a povestit cât de fantastici sunt nemții și ce oameni de valoare, ce cultură. Mâncau cu ei, stăteau la discuții. În 1944, când Romania a întors armele, au plecat ofițerii nemți și au adus ofițeri ruși în cele două camere. Care tot așa au venit cu familiile, dar o mare diferență de comportament. Consumau multe băuturi alcoolice și nu prea aveai ce să vorbești cu ei.
 
Tata avea o mulțime de prieteni care, cu anii, s-au răspândit în toată țara și toată lumea, însă nu uitau să-l viziteze când ajungeau vara în Constanța cu familiile și atunci se încingeau discuții deosebit de plăcute și interesante în curtea părintească, în aerul plăcut de seară de vară, discuții la care îmi făcea deosebită plăcere să iau parte când mă aflăm în Constanța.
 
Mai târziu, când nu mai eram lângă ei, în fiecare colț de lume în care ajungeam în vacanțele mele, avea câte un fost coleg de școală sau de facultate pe care să-mi recomande să-l vizitez.
 
Acum șase ani și ceva, când mama s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă care a răpit-o dintre noi într-un timp relativ scurt, i-a fost alături până în ultimul moment, îngrijind-o cu dăruire maximă și având grijă prin spiritul și glumele lui să-i ridice mereu moralul. După trecerea mamei în neființă, a primit parcă puteri supranaturale. Dintr-o dată și-a dat seama că nu suntem nemuritori și că existența noastră pe această planetă se scurge destul de repede, așa că a intrat într-o perioada foarte rodnică și creativă. Stătea ore și zile întregi în față calculatorului (pe care a învățat să-l folosească după pensionarea de la UMC) studiind și scriind, traducând și adunând materiale pentru cartea de «Amintiri și povestiri» pe care avea s-o publice la vârsta de 80 ani, în 2016.
 
După publicarea cărții, am simțit că i-a mai scăzut puterea de creație - cred că simțise ca o datorie împlinită față de el însuși și de familia și cunoscuții care nu mai erau printre noi, dar care continuau să-și pună amprenta pe tot ceea ce făcea.
 
Ultima oară când l-am vizitat cu băiatul meu, cu ocazia Crăciunului lui 2017, era foarte slăbit după un preinfarct pe care-l suferise cu o lună înainte și urma că după sărbători să se interneze în scopul unui consult medical mai amănunțit. Cu toate analizele pe care le avea în plan, am simțit că-i scăzuseră poftă și puterea de viață. La întrebarea mea de ce nu lupta cu boală mi-a răspuns liniștit: «Am cam dus la bun sfârșit ce mi-am propus în ăștia 80 ani de viață...».
 
Am înțeles atunci că s-ar putea să fie ultima oară când îl văd. Nu credeam însă că sfârșitul va fi atât de aproape. La nici două săptămâni după ce ne-am întors acasă în Israel, în noaptea de 1 ianuarie 2018 am primit un telefon de la finii lui că făcuse un atac de cord și că era internat la reanimare. Din păcate, nu m-a așteptat până când am aterizat a doua zi în București - s-a stins din viață pe 2 ian 2018, modest, însoțit de câțiva prieteni apropiați, fără dureri și fără să rămână dependent de sistemul medical, așa cum și-a dorit.
 
Tată va rămâne mereu în sufletul meu și al tuturor celor pe care i-a cunoscut și pe care și-a pus amprenta (colegi, elevi, studenți, prieteni, cunoscuți, membri ai comunităților armene, germane și evreiești din Constanța) ca un mare și distinct dascăl, om de mare valoare morală și spirituală - din tipul de oameni pe care nu-i poți uita din momentul în care-i cunoști“. 
 
Sursa foto: Imaginea ne-a fost pusă la dispoziție de fiica lui Garabet Kumbetlian, Corina Shapira