#citeşteDobrogea In Memoriam Grigore Sălceanu, la 118 ani de la naştere. Distincţia profesorului mircist, cu notorietate între dobrogeni

Născut la 23 aprilie 1901, la Galaţi, cu clase de liceu la „Vasile Alecsandri” (în oraşul natal) şi la „Spiru Haret” (în Tulcea), Grigore Sălceanu a făcut studii filologice, începând din 1922, la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Charles Drouhet şi Mihail Dragomirescu şi a fost coleg cu Vladimir Streinu şi Șerban Cioculescu. După o perioadă de specializare efectuată în Franţa, la Sorbona, cu profesorii Gustav Michaud, Daniel Mornet, Andre Le Buton şi Ferdinand Brunit, s-a stabilit în Constanţa (în 1927), dedicându-se învăţământului şi literaturii.
 

 
„Un romantic tardiv, creând impresia unui pelerin absent la zgomotul din jur şi la schimbările estetice petrecute pe scena literară, este şi Grigore Sălceanu”, astfel îl descrie Puiu Enache, în cartea „Istoria literaturii din Dobrogea” (Editura Ex Ponto, 2005).
 
„De atunci şi până în zilele noastre, zeci de serii de absolvenţi ai liceului constănţean «Mircea cel Bătrân», care l-au avut profesor de franceză, au conservat imaginea unui om care, în ciuda fizicului impunător, păşea absent şi tăcut pe coridoarele lungi ale şcolii. Spirit sensibil şi visător, în clasă, profesorul avea manifestări diferite. De regulă, el îşi expedia în câteva minute obligaţia notării, după care, cu voce tremurătoare, îşi începea consideraţiile literare. Servindu-se de o memorie încărcată de versuri ale romanticilor francezi, ca şi de citate din creaţia realiştilor, el dădea contur, rând pe rând, lui: Lamartine, A. De Vigny, A. De Musset, G. Flaubert, H. De Balzac, V. Hugo ş.a. Cum lecţiile nu erau lipsite de elemente atractive şi profesorul avea distincţie, numele lui a căpătat o largă notorietate între dobrogeni, şi nu numai între ei, în perioada interbelică. A contribuit la aceasta şi cenaclul literar de pe lângă liceu, pe care l-a condus timp îndelungat, deşi tinerii care l-au frecventat au trebuit să lupte cu ei înşişi, mai târziu, ca să depăşească viziunea promovată acolo.
 
Colaborator la numeroase reviste (printre care Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Analele Dobrogei, Cuget clar, Universul literar), Grigore Sălceanu  fost posesorul unei mari experienţe poetice, dobândită de-a lungul a peste jumătate de secol de activitate literară. Altfel zis, el a elaborat foarte multe versuri, întotdeauna bine dăltuite (în 1934 a primit premiul de poezie «I.N. Roman», iar în 1943 -premiul Academiei «V. Adamachi»), aşa încât nu e de mirare că numele lui a devenit, pentru cei de la mare, sinonim cu poezia”.
 

„Ingenio perii...”

 
În opinia aceluiaşi critic literar, Puiu Enache, cea mai izbutită dintre piesele lui Grigore Sălceanu rămâne tragedia în 5 acte „Ovidius”, în versuri.
 
Iată ce scria autorul în Cuvântul înainte: „Când am văzut marea, întâia oară, era iarnă; malurile Constanţei erau acoperite de zăpadă; dintre zidurile oraşului, peste albele troiene, întinsul mării mi-a apărut ca o uriaşă oglindă cenuşie... Ai fi zis că un vârf metalic trecea nevăzut şi, zgâriindu-i cristalul, desena pâraie de spumă.
Străzile erau pustii, numai vântul Dobrogei şuiera tânguitor aceeaşi poveste de milenii, ridicând valuri de ninsoare şi aşternându-le pe umerii şi pe toga unei statui, cu fruntea îndelung gânditoare, cu bărbia în mână – statuia lui Publius Ovidius Naso, pe totdeauna exilat în Scytia Minoră. Vedeam de-o parte marea nesfârşită, de alta, simbolul durerii nemărginite ca marea. Se răsuceau în jurul statuii nimfe albe de nea, ca-n închipuirea poetului apariţiile mitologice...
 

În luptă cu vântul puternic al Constanţei, am citit în acea dimineaţă de iarnă, pe soclul statuii, versurile latine:
Aicea doarme Naso înfrânt prin geniul lui.
Eş ce cânta pe vremuri iubirea tinerească.
Dac-ai iubit vreodată, nu pregeta să spui:
Ţărâna lui Ovidius în pace odihnească.
Din acea clipă, a început să se scrie, singură parcă, în sufletul meu, tragedia lui Publius Ovidius Naso. Înţelesul ascuns în versurile din epitaf mi-a dat mult de gândit: «Am pierit prin geniul meu» (Ingenio perii)... Mi-am pus întrebarea: nu a existat un motiv extrem de puternic care a provocat exilul poetului? Presimţeam că aceste două cuvinte «Ingenio perii» cuprindeau tot secretul tragediei marelui poet. Consultând istoricii: Tacit, Maşkin, Villeneuve, Ripert, precum şi savanţii noştri profesori: Vasile Pîrvan, Constantin Brătescu, Ştefan Bezdechi, Carol Blum şi alţii, am ajuns la concluzia că pricina exilării lui Ovidius n-a fost câtuşi de puţin idila romantică, presupusă de Alecsandri în piesa lui, ci participarea lui Ovidius la mişcarea ascunsă a unui grup de tineri romani, care voiau să-l împiedice pe crudul şi tiranicul Tiberiu de a ajunge la cârma imperiului, după moartea lui August Octavian Cezar. În acest spirit, am conceput lucrarea mea dramatică, tragedia «Ovidius»”.