#citeșteDobrogea Îngrozitoarele chinuri îndurate de George Sarry în temnițele comuniste. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța

Cu o admirabilă putere, dobrogeanul George Sarry  (astăzi în vârstă de 91 de ani, nepot al prestigiosului publicist Constantin N. Sarry) a reușit să rememoreze și să adune în cele peste 250 de pagini ale cărții „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”  filmul unei suferințe căreia nu i-au rezistat prea mulți.
 

 
Cititorului secolului XXI cu greu îi va putea veni să creadă, parcurgând acest impresionant memorial, faptul că un om nevinovat, la doar 22 de ani, a putut îndura asemenea atrocități în temnițele comuniste.
 
Singura sa „vină” a fost aceea că a avut un frate vitreg, Stanley, care a făcut carieră în diplomație, ajungând secretar al Consulatului Britanic din Constanța. După cel de-al doilea Război Mondial, George Valentin Sarry a fost considerat spion şi trădător și avea să fie condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru înaltă trădare, sub acuzația de spionaj, din care a ispășit 11 ani.
 

„Stanley le-a atras atenția că vor deveni suspecți și s-ar putea să aibă neplăceri“

 
Dumitru Sarry, tatăl lui George Sarry, grec de origine, s-a căsătorit la Londra (în 1915) cu Louise Coomes, o văduvă de război de origine engleză. Din prima căsătorie, Louise avea doi copii, Ted şi Stanley. „Deși Stanley nu era copilul lui, nu era un Sarry, tata îl iubea foarte mult. După sosirea din Anglia, în 1927, îl trimisese pe Stanley la Colegiul Roberts din Istanbul, Turcia, ca să-și termine studiile. Stanley la rândul lui îl iubea pe tata ca pe tatăl lui. Când a auzit de la Alec că tata a murit, nu i-a fost ușor. Ajunși acasă, cu toții am plâns, dar ne-am și bucurat că suntem din nou împreună, chiar așa, fără tata și fără cei trei, aflați acum în Anglia.
 
Aici, la Constanța, Stanley a fost numit pe postul de reprezentant al intereselor Angliei. După o ședere de câteva săptămâni cu noi, el s-a mutat în clădirea unde fusese Consulatul Britanic înainte de război și unde el însuși fusese secretar pe acea vreme.
 
Clădirea era proprietate engleză, dar în timpul războiului fusese ocupată de armata germană (clădirea care adăpostește astăzi Muzeul Ion Jalea). Era situată chiar la ieșirea Porții numărul 1 a portului Constanța. Din balconul clădirii se putea vedea întregul port și toată partea de sud a litoralului. Tot din acest balcon se vedea un parc mare cu flori. Pe aici se plimba lumea spre seară de-a lungul parcului situat pe marginea mării, unde se află și Cazinoul din Constanța. Prietenii lui Stanley au aflat de venirea lui și îl vizitau mereu.
 
Stanley le-a atras atenția că deși vin cu soțiile lor să-i vadă și să joace poker, vor deveni suspecți și s-ar putea să aibă neplăceri.

Între timp, și eu sunt angajat, și de acum fac parte din personalul Consulatului Britanic. Doar eu și șoferul Manole eram, în afară de Stanley, oficial angajații consulatului”.
 

„Vezi, măi, George, noi putem să te omorâm, noi putem să facem cu tine orice vrem...”

 
„17 noiembrie era o zi ca toate celelalte zile. Nu aveam idee că eu, unul, nu o voi uita toată viața mea. Ca de obicei mergeam acasă pentru masa de prânz. Nu trecuse nicio jumătate de oră de când plecasem de la consulat. Eram pe bulevardul Regina Maria și, înainte de a traversa strada Miron Costin, aud pe cineva strigându-mă: «George!». Când m-am întors să văd cine mă strigă, doi indivizi solizi m-au împins spre portiera deschisă a unei mașini, din care două brațe m-au tras înăuntru. Cei doi indivizi au intrat și ei în mașină, unul peste mine, iar celălalt în față cu șoferul. Mașina a pornit repede. Acum eram încadrat de doi indivizi, unul ținea permanent pistolul la pieptul meu, iar celălalt mi-a pus o pereche de ochelari la ochi ca să nu văd unde mă duc. Tot acești indivizi au deschis un ziar și-l țineau în fața mea ca să nu fiu văzut de cineva. După mai multe viraje la dreapta și la stânga, mi-am dat seama că mașina merge mai repede și fără să mai schimbe direcția de mers. După douăzeci de minute, mașina s-a oprit. Pe tot timpul drumului cu mașina nu s-a schimbat nicio vorbă între acești patru indivizi. M-au scos din mașină. M-au urcat pe niște scări și pentru prima oară aud un dialog. La un moment dat, o voce mă întreabă cum mă numesc. I-am răspuns: George Sarry.
 
Când mi-au scos ochelarii, în fața mea stătea un civil pe care l-am recunoscut imediat. Cu vreo trei luni înainte, fusesem invitat să merg la un anumit birou al Securității de pe strada Tudor Vladimirescu, colț cu Carol. Era în blocul Bandu. (...) Acum acest civil era în fața mea și zâmbea. M-au dus într-o încăpere cu un pat mare. După o oră, m-au dus în altă încăpere unde era o masă cu două scaune. Pe un scaun ședea civilul care mă primise. Mi-a spus să stau jos. A început o serie întreagă de întrebări. Ce informații am dat fratelui meu și lui Mathews, cel care l-a înlocuit pe fratele meu. Răspunsul meu a fost clar. Eu nu am dat informații nimănui. Individul s-a sculat, s-a dus la ușă
unde așteptau doi gealați, care au intrat înăuntru, s-au repezit la mine, au apucat de unde au putut. Unul de păr, celălalt de mâini.
M-au târât pe scări jos în beci, unde aștepta un al treilea. Acum toți trei loveau în mine. Țipau la mine: «Spionule, nu vrei să spui că ai dat informații, te facem noi să spui». M-au pus pe o capră de lemn confecționată special pentru tortură, cu mâinile legate peste genunchi, au introdus o rangă sub genunchi și așa eram pus pe capră. Unul îmi ținea capul în jos ca partea posterioară să fie în sus. Au început să mă bată la fund și la tălpi cu o rangă.
 
Țipetele mele nu i-au făcut să oprească bătăile. Nu știu când s-au oprit. Știu că m-am trezit la un moment dat ud. Simțeam dureri peste tot. De data asta civilul era și el în beci, cu ceilalți trei. Eu mă aflam pe jos. Acum civilul îmi spune: «Vezi, măi, George, noi putem să te omorâm, noi putem să facem cu tine orice vrem, noi știm că tu ai dat informații fratelui tău și mai târziu ai continuat să dai informații lui Mathews, și tu nu ai să ieși din beciul ăsta, până nu ne spui ce informații ai dat». Din nou i-am spus că nu am dat informații nimănui. Iar m-au pus pe capră și din nou au început bătăile la fund și la tălpi. De data asta, m-am trezit în pat, în camera în care mă aduse seră când sosisem aici. Nu am dormit întreaga noapte. A doua zi m-au dus din nou în beci. Am fost bătut la fel ca în ziua precedentă, numai că de data asta am simțit durerile bătăii mult mai tare, pentru că mă loveau peste locurile unde fusesem lovit cu o zi înainte. Nici de data asta nu au reușit să mă facă să recunosc că aș fi dat informații. A treia zi mi-au pus ochelarii. Legat la mâini, m-au urcat în mașină și din nou au pornit spre o destinație necunoscută”.

 
Sursa foto: Ilustrație din cartea „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”