#citeșteDobrogea Monografia comunei Valu lui Traian. Cum se luptau să supraviețuiască locuitorii acestui ținut. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța

Monografia scrisă de Ștefan Păunescu a comunei Valu lui Traian poate fi catalogată drept una dintre cele mai bune monografii rurale din Dobrogea. El a dorit să publice această carte și din perspectiva de profesor, dat fiind și  faptul că era crescut într-o familie de dascăli și pentru că o bună parte din timpul liber și-l petrecea în arhivele primăriei, reconstituind sute de dosare cu documente.
 

 
Autorul mărturisește despre sine: „Vârsta pe care o am mă îndeamnă să elaborez acum, până nu plec pe lumea cealaltă, considerând că ar fi un păcat ca odată cu mine să fie îngropate informațiile și documentele pe care le dețin”.
 
În percepția scriitorului, monografia comunei trebuie să simbolizeze un dar oferit locuitorilor din Valu lui Traian.
 
Viața locuitorilor comunei Valu lui Traian a fost, aproape tot timpul, săracă, cu lipsuri. Bărbații, la acea perioadă lucrau ca argați, la moșierii din localitate, pentru a putea face rost de bani, în scopul întreținerii familiei. Mortalitatea era un subiect sensibil deoarece nu existau cadre sanitare, iar nou-născuții de cele mai multe ori nu supraviețuiau. După război, până la colectivizare, a fost așa-numitul regim de „cote”, care i-a sărăcit din ce în ce mai mult pe țăranii din comuna Valu lui Traian. Traiul decent era un lux pe care sătenii nu și-l permiteau. 
 
„Țin minte că în acea perioadă, țăranii făceau coadă cu câte un pumn de grâu sau de porumb la «râșnița» babei Smaranda (vecin cu Costică Preda spre calea ferată unde eu eram chiriaș) – (râșniță = două pietre mari și rotunde din piatră care frecându-se prin mișcarea de rotație a celei de deasupra mărunțeau boabele de cereale). Nu aveau atâtea cereale ca să meargă la moară. Eu, deși fiu de învățător, când plecam la școală luam pachet, mămăligă rece cu magiun sau cuburi de zahăr însă, majoritatea colegilor mei nu aveau nici atât.
 
Datorită stării de subnutriție în care ne aflam autoritățile au luat decizia ca tuturor copiilor să li se administreze, aproape zilnic, untură de pește. Era atât de grețoasă încât eram nevoiți să venim de acasă cu murături pe care să le mâncăm după administrarea unturii de pește. Colegii mei și părinții acestora își amintesc cu groază de chinurile suferite din cauza păduchilor și a râie (scabie) cu care ne-am pricopsit odată cu foametea. Părinții, neavând bani pentru medicamente, ne tratau așa cum știau din bătrâni”.
 
Din perspectiva relațiilor interumane, din comuna Valu lui Traian este relatat faptul că aproape 25 de procente din locuitori erau tătari. Însă atât românii, cât și tătarii s-au acceptat reciproc, iar românii i-au integrat pe tătari în comunitatea lor, în armată. Importantă a fost de fapt comunicarea.

 
„În primii ani după venirea coloniștilor români în Hasancea și Omurcea (1926) comunicarea era aproape imposibilă. Foarte puțini tătari știau limba română, însă nu a existat din partea acestora fenomenul de respingere. Mai mult, unii dintre tătarii mai înstăriți s-au oferit să găzduiască români până aceștia își vor construi casa, punându-le o singură condiție: să nu crească porci.
 
Un rol important în crearea liantului dintre tătarii majoritari și românii minoritari l-au avut imamii și învățătorii tătari. În buna înțelegere, românii și tătarii și-au ales conducătorii din ambele etnii.”  

Monografia comunei Valu lui Traian poate fi citită accesând Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa.