#citeşteDobrogea Semnificaţii în proza scriitorului Ovidiu Dunăreanu. Autorul împlineşte astăzi 69 de ani. La mulţi ani, maestre!

Figură proeminentă a culturii dobrogene, dar şi a celei naţionale, scriitorul şi publicistul Ovidiu Dunăreanu a publicat, până la vârsta de 69 de ani pe care o împlineşte astăzi, o serie de volume care s-au bucurat de aprecierea publicului şi a criticilor literari deopotrivă. Printre cărţile apărute sub semnătura cunoscutului prozator se numără: „Cu bucuria în suflet”, „Convorbiri pontice”, „Corabia de fildeş”, „Întâmplări din anul şarpelui”, „Unsprezece povestiri”, „Vaporul de la amiază”, „Concert la patru mâini”, „Vitralii”, „Oglinzile memoriei”.
 

 
În nr. 1 (46) anul XIII (2015) al revistei „Ex Ponto”, al cărei redactor-şef este şi acum, Anca Petculescu dedică activităţii sale literare un articol intitulat „Ovidiu Dunăreanu: Simbolul ambivalent al apei”, din care vă redăm un fragment, astăzi, la ceas aniversar, când scriitorul arădean devenit dobrogean prin filiera maternă împlineşte 69 de ani.
 
Autoarea articolului analizează semnificaţiile pe care Ovidiu Dunăreanu le oferă apei, ca simbol al materiei prime, al regenerării şi al izvorului vieţii în cărţile „Întâmplări din anul şarpelui” sau în povestirile din cuprinsul „Cu bucuria în suflet”.
„Eroii săi sunt oameni cu biografii neobişnuite, senzuali, vindicativi, dezlănţuiţi sau disimulaţi, aparţinând unor colectivităţi supuse unor legi străvechi, eroi care evoluează într-un spaţiu cutreierat de însemne de geografie cu vârste mitologice: câmpia, apa, anotimpurile, peisajul torid, ars de soare şi peisajul nocturn, scăldat de razele lunii. Viaţa şi moartea se încleştează mereu, influenţând destinul multor personaje şi afectând stratul social, dar şi cel moral, ca într-un adevărat «joc al ielelor».
 
«În proza sa, personajele coboară din mitologie, gesturile lor sunt grele de semnificaţii ascunse, par să fie veşnic racordate la alte ritmuri vitale, ţinând de rituri ancestrale, percepute magic, direct din inconştientul colectiv creator» (L. Berechet - Tomis, nr. 8 august 1995).
 
Ovidiu Dunăreanu redescoperă şi valorifică, în manieră modernă, implicaţiile străvechi ale epicului. Prozatorul caută simplitatea melosului popular împodobit cu pitorescul şi senzaţionalul unor forme de viaţă arhaice, ale căror vestigii le revelează. Episa sa este modul de a vedea realitatea omenească proiectată pe un ecran vast al eternului şi al absolutului.
 
Apa este una dintre materiile fundamentale ale imaginarului poetic, prezentă în imaginarul eminescian, coşbucian, gogian, minulescian, bacovian şi blagian, dând naştere, de fiecare dată, unei explozii de imagini, transformând limba în limbaj poetic.
 

«Ovidiu Dunăreanu nu s-a răzvrătit niciodată împotriva dependenţei sale spirituale de Dobrogea. Dimpotrivă, a făcut din această dependenţă o religie. Proza sa, care evocă insistent, obsesiv, spaţiul dintre Dunăre şi Marea neagră, a fost rescrisă de-a lungul anilor de zeci de ori, ajungând să aibă perfecţiunea migăloasă a broderiilor lucrate în mânăstiri. Prin modul său de a scrie se situează între arta povestirii, de o transparenţă perfidă, a lui Ştefan Bănulescu şi orgia de metafore în care se complace Fănuş Neagu. Nota sa particulară o constituie o vigoare bărbătească a jubilaţiei, contrazisă uneori, într-un mod plin de efect, de o somnolenţă de privitor fericit, tentat parcă să se dizolve de peisaj» (Alex Ştefănescu - „România literară”, nr. 26, iulie 1995)“.