#citeşteDobrogea Universitarul Virgil Breabăn, despre Garabet Kumbetlian - „Nu ştiu pe cineva să-l fi privit fără prietenie, pentru că vorbea frumos şi transmitea lucruri interesante“

Motto: „Cunoaşterea este puntea care ne conectează cu toţi cei care au trăit vreodată înaintea noastră. De la civilizaţie la civilizaţie şi de la viaţă la viaţă, contribuim cu poveştile individuale care devin istoria noastră colectivă.
Indiferent cât de bine păstrăm informaţiile despre trecut, cuvintele din aceste povestiri nu sunt decât ”informaţii” până la momentul în care le dăm un înţeles. Modul în care aplicăm ceea ce ştim despre trecutul nostru devine înţelepciunea prezentului”. (Gregg Braden)
 

 
Continuăm seria evocărilor legate de personalitatea profesorului-inginer Garabet Kumbetlian cu un text al colegului său din Universitatea „Ovidius” prof. Virgil Breabăn.
 
Născut pe 11 iunie 1946, prof. Virgil Breabăn a terminat Politehnica la Iaşi în 1969, unde a rămas în sistem timp de 10 ani, după care şi-a susţinut doctoratul. Căsătorindu-se şi negăsind locuinţă în Iaşi, a venit la Constanţa, unde se înfiinţase Institutul de Subingineri. Un fost coleg care venise cu un an înainte aici l-a îndemnat să aleagă aceeaşi cale, spunându-i că primeşte imediat şi locuinţă.
 
Aşa se face că din 1979 va preda Construcţii hidrotehnice, mai apoi, când s-a înfiinţat secţia de ingineri şi a devenit facultate cu studii complete de cinci ani, a mai predat şi Inginerie seismică, Calculul structurilor. În anul 2012 s-a pensionat din Universitatea „Ovidius” Constanţa, dar mai colaborează la şcoala doctorală.
 
„Amintirile mele despre profesorul Garabet Kumbetlian sunt destul de vechi şi datează dinainte de 1990. El era profesor la Institutul de Marină Militară (actuala Academie), cum era pe atunci, iar eu la fostul Institut de Subingineri şi, cu diverse ocazii, ne întâlneam; cum erau, spre exemplu, examenele de admitere, şi mai făceam schimburi pentru a asigura obiectivitatea concursului. Atunci examenele erau mai grele, pentru că erau puţine locuri. Înainte de a pleca la Institutul de Marină, fusese profesor şi director la Liceul Energetic, fiind chiar fondator. Dar relaţiile dintre noi s-au apropiat mai mult după 1990, mai precis în 1992, când aveam deja Facultatea de inginerie la Universitatea „Ovidius” şi colegul meu, care preda Rezistenţa materialelor, a decedat brusc, în urma unui infarct. Și atunci am rămas fără profesor şi l-am întrebat dacă nu ar dori să vină să predea la noi, în regim de plata cu ora, întrucât era deja titular la actuala Universitate Maritimă (înfiinţată în aprilie 1990).
 
Ani de zile, cred că cu un an sau doi înainte de a deceda, el a predat şi la noi. Ţin minte că, la un moment dat, cei de la UMC l-au scos la pensie, când a împlinit 65 de ani, dar el a rămas să predea la noi, la Facultatea de construcţii. Şi am avut o colaborare bună, pentru că era un om civilizat, un om cult, îşi cunoştea foarte bine temele în domeniul mecanicii, în general, şi al rezistenţei materialelor, în mod special. De altfel, a şi scris despre marii precursori în acest domeniu. Întotdeauna îmi făcea mare plăcere să stau de vorbă cu dânsul. Spre exemplu, la micile petreceri de Crăciun, era întotdeauna invitat şi stătea cu noi şi toţi colegii mei îl agreau. Nu ştiu pe cineva să-l fi privit fără prietenie, pentru că vorbea frumos şi transmitea lucruri interesante.

 
Se împăca foarte bine cu studenţii, fiind agreat şi de aceştia. Chiar dacă nu era titular la noi, se implica în partea aceasta de cercetare ştiinţifică a studenţilor şi a crescut un tânăr asistent, care acum predă Rezistenţa materialelor - prof. Sunai Gelmambet.
 
În plan personal, aveam mereu un subiect de discuţie, deoarece soţia mea este de origine poloneză, la fel ca şi bunica dânsului, dinspre partea mamei. Chiar cunoştea câteva zeci de cuvinte în limba polonă. Mi-amintesc că, deşi s-a născut la Constanţa, avea nişte amintiri foarte frumoase de la Sibiu. Ne povestea, la un moment dat, supărarea de a trăi cu chirie în casa părinţilor, pentru că locuinţa bătrânească fusese naţionalizată. Ani de zile s-a chinuit să reintre în proprietatea ei, ca până la urmă să i-o retrocedeze parţial. Trăia modest, printre cărţile lui”.