Jertfa maiorului Gheorghe Murea povestită de fiica sa „A mâncat și pământ ca să apere țara și a fost decorat de Rege cu cea mai înaltă distincție”

Eroi au fost, eroi sunt încă... Și dacă astăzi călcăm liber pe un pământ românesc se întâmplă pentru că acum un secol, ei, ostașii români, s-au jertfit, punându-și viața zălog în mâinile vrăjmașilor.
Demitizați prin manualele de istorie, amintiți doar pe-o plăcuță de stradă, eroii naționali trebuie readuși în atenție, nemuriți, dincolo de prețuirea faptelor lor, prin urmașii care astăzi încă povestesc...

„I-a plăcut de mic copil haina militară, dintr-un puternic sentiment patriotic”

„L-am pierdut pe tata când aveam opt ani”, povestește Lizeta (Murea) Stoicescu, astăzi în vârstă de 80 de ani, una dintre fiicele maiorului Gheorghe Murea.
Urmașa celui care s-a jertfit în cel de-al Doilea Război Mondial trăiește în casa părintească de pe str. Mării, iar pe frontispiciul clădirii, printr-un gest onorabil făcut de Comunitatea Elenă „Elpis”, stă scris: „În această casă a locuit eroul locotenent colonel post mortem Murea Gheorghe (1904-1945) mort în luptele din munții Tatra în cel de-al Doilea Război Mondial”.
În calitate de comandant de batalion, maiorul Gheorghe Murea săvârșise un lung și strălucit șir de fapte eroice în luptele pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist. Se distinsese în mod deosebit în luptele pentru realizarea capului de pod peste Mureș, la Vidrăslău, apoi în luptele de la Carei.
La 18 noiembrie 1944 subunitatea sa era angajată în luptă în apropierea fermei Mohos, unde fasciștii opuneau o puternică rezistență. Trecu în fruntea batalionului, îmbărbătându-și ostașii, apoi se avântă, împreună cu ei, spre liniile dușmane. Ocupă poziție după poziție, pătrunde adânc în dispozitivul inamic, deschizând astfel drum liber întregii divizii.
Maiorul Gheorghe Murea s-a stins din viață pe 26 mai 1945, într-un spital în urma rănilor primite în bătălie și este înmormântat în Cimitirul Ghencea, după cum ne mărturisea fiica sa Lizeta, pensionară din învățământ.
„Am ieșit la pensie de la Școala gimnazială nr. 2, fostă școală grecească, unde au învățat și bunicii din partea mamei.
Tata s-a născut în anul 1904, în Râmnicu Sărat și a făcut primele clase în localitatea natală, după care a plecat, la 18 ani, la Sibiu, unde a făcut școala militară, dintr-un puternic sentiment patriotic. I-a plăcut de mic copil haina militară. La Constanța avea să ajungă repartizat fiind la Regimentul 34 Infanterie, al cărui sediu era pe str. Mircea.
În anul 1930 s-a căsătorit cu mama, Irina Pelicuda, de origine grecească, împreună cu care a avut două fete: pe mine și pe sora mea, care a murit la Galați și care a fost măritată cu doctorul Cavalioti. 
Împreună cu doctorul Sava și Costea, tata înființase un club de canotaj. Dar a stat foarte puțin cu noi, pentru că a luptat pe cele două fronturi. Când eram noi mici a plecat pe frontul de răsărit, iar când aveam 8 ani mama avea să primească vestea că tata a murit. A avut grad de locotenent colonel post mortem”.
 

Maiorul Murea față-n față cu hitleriștii

Colonelul în rezervă Ion Gh. Pană, în cartea sa intitulată „În coloana eroilor dobrogeni”, relatează: „În vederea desfășurării atacului spre Carei, în ziua de 24 octombrie subunitățile de dobrogeni au întreprins unele acțiuni locale pentru cucerirea unor puncte tari din limita de dinainte a apărării inamice. Într-una din aceste acțiuni, maiorul Murea, comandantul batalionului I din Regimentul 34, împreună cu o grupă de ostași, urmărea să pună stăpânire pe o fermă. Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă pe lângă o altă fermă, mult mai mică, pe care o credea neocupată de inamic.
Începeau să mijească zorile. Maiorul Murea, călare, însoțit de un agent de legătură, tot călare, se îndreaptă, printr-un lan de porumb înalt spre fermă. După ce parcurseseră circa 200 de metri le-au apărut în față, speriați, militarii unei grupe hitleriste. O clipă, și români și hitleriști s-au privit încremeniți. Maiorul Murea și-a dat imediat seama de pericol și printr-o prezență de spirit specifică lui a dat pinteni calului, pornind către hitleriști, strigând și făcând semne cu mâna, ca și cum și-ar fi îndemnat unitatea să continue înaintarea și să pătrundă vijelios în poziția ocupată de inamic. Fasciștii s-au speriat și mai rău și au tuns-o la fugă, intrând în fermă. Atunci Murea și agentul său s-au întors înapoi în galop. La scurt timp după aceea, compania 2 a batalionului a pornit la atac și după lupte grele a pus stăpânire pe fermă”.
 

„I se spunea «Bătrânul»”

Tot fiica maiorului își mai amintește că mama sa îi povestea că atât de greu ajunsese să fie pe front încât au fost nevoiți ostașii să mănânce pământ. „Când s-au întors armele, a mers pe fronturile de la Carei, Oradea, a ajuns până la Cotul Donului, unde din cauza lipsei de alimente ajunseseră să mănânce pământ, iar în Munții Tatra a fost rănit. Nu s-a gândit că are doi copii mici și a dorit să fie mereu în frunte. Cu toate că avea numai 40 de ani i se spunea «Bătrânul», probabil pentru că ceilalți erau foarte tineri, la vreo 20 de ani. A fost rănit de un proiectil de brand, a fost dus la Sibiu și a primit telegramă mama că nu au avut ce să-i mai facă și a murit. A fost înmormântat la Cimitirul Ghencea, decorat fiind de către rege cu cea mai mare distincție posibilă (consultați secțiunea Documente).
Și-a iubit foarte mult familia și și-ar fi dorit să ne educe în același spirit patriotic. Datorită faptelor sale de vitejie i s-a acordat Ordinul Mihai Viteazu, iar mama drept recompensă a primit, prin ordonanță, o căruță și cai. Dar cum nu avea ce să facă cu ei, mama a dat ordonanța unui lipovean de la Jurilovca. Nouă ne-a mai dat pensie până la 18 ani. Eu am mers mai departe, iar sora mea s-a măritat și mama ne-a întreținut din pensia ei. Cele 10 hectare pe care le primisem eu și sora mea la Valu lui Traian i-au fost luate, dar le-am redobândit după 1989 când soțul meu (comandant de navă-n.r.) a umblat și le-a obținut.
Mama a murit la puțin peste 60 de ani de ciroză, fără să fi pus băutură în gură sau țigară”.
În povestirea „Hotărârea”, scrisă de Aurel Mihale în memoria celor căzuți în lupta împotriva fasciștilor pentru eliberarea părții de nord a Transilvaniei, maiorul Gheorghe Murea este unul dintre principalii eroi. „A vorbit apoi cu maiorul Murea, mai pe ocolite, și i-a explicat cu rugă în glas: - Acolo trebuie să reziști un ceas, Bătrâne... numai un ceas... un singur ceas! Atât îmi trebuie mie, ca să traversez orașul și să ajung la tine! – Dar ceasul are șaizeci de minute, domnule colonel! a reflectat Murea, îngrijorat. – Bine, îl trimit pe Blaga să-ți explice, a hotărât Boteanu. Și așa am plecat amândoi deodată: Blaga la batalionul lui Murea, de la ferma de lângă vâlceluță, iar eu, la divizie, la Ghenci”.
 
„Am avut șansa de a mă naște în acest cartier deosebit de frumos!”


În finalul vizitei noastre la unica urmașă a maiorului Gheorghe Murea, ne-au mai fost împărtășite amintiri dragi din cartierul ce astăzi poartă urmele pașilor atâtor oameni de seamă ai Constanței și nu numai.
„Am avut o copilărie frumoasă, pentru că am avut șansa de a mă naște în acest cartier deosebit de frumos, în care ne jucam seara cu Costel Razi, cu frații Frangopol, cu avocata Pițurcă, cu Didi Friedman, cu Paul Diaconescu, cu generalul Iatropol. Bunica mea țin minte că de fiecare dată când se întuneca striga după noi să intrăm în casă, mai ales pentru că erau mulți băieți. Ne jucam v-ați-ascunselea, coboram la plajă de dimineață și urcam seara. În vecinătate erau băile Morfi, care în timpul războiului au fost bombardate. Sau ne mai jucam la Palatul Șuțu. Țin minte că în timpul războiului mama ne ducea la un adăpost pe sub această stradă, care străbătea Piața Ovidiu.
Mi-aș fi dorit să urmez IEF (institut de educație fizică-n.r.), pentru că profesoara Radovici îmi spunea mereu: «Murea, tu trebuie să te duci la sport», dar mama nu m-a lăsat. Și atunci am făcut Institutul pedagogic. 
Am predat la multe școli, și la Cernavodă, și la Tuzla, și după ce m-am căsătorit am venit în Constanța.
Pe soțul l-am cunoscut la o defilare, cum se organizau cu pionierii. A tot întrebat «cine-i aia? cine-i aia?» și printr-un coleg de-al lui, chiriaș al mătușii mele, m-a cunoscut, iar în trei luni ne-am căsătorit. El a fost absolvent al Institutului de Marină și l-am pierdut la 57 de ani, după 34 de ani de căsnicie”, ne-a mai povestit, cu lacrimi în ochi, Lizeta Murea.
 
Tot din dorința de a ilustra faptele de arme ale eroului național Gheorghe Murea, încheiem cu un pasaj din romanul „Focul alb”, scris de același Aurel Mihale: „În mijlocul încăperii se oprise maiorul Gheorghe Murea, mătăhălos ca un zdrahon, cu fața lată și arămie, luminată de această neașteptată întâlnire. Casca de război, largă, ca o copăiță întoarsă, era tocmai bună pentru capul său neobișnuit de mare. Era cel mai în vârstă dintre comandanții de batalioane, unul dintre acei ofițeri a căror pricepere și destoinicie nu erau dublate și de stăruința de a se afirma și, din această cauză, avansase mai greu. Se bucurase, însă, încă din 1940, de prețuirea colonelului, care îi întinse repede mâna și-l opri să mai raporteze”.