Gheorghe Dumitraşcu Ne cheamă pământul. De Ziua morţilor în satul meu dobrogean

E foarte interesant cum s-a născut ideea, în creştinătate, a unei zile a morţilor, în prima săptămână după Înviere. Am privit-o superficial, deşi ştiam - de acolo de unde cunoşteam - că, la Tulcea, de pildă, în cimitire, în această zi se desfăşurau nişte foarte laice şi pământene chefuri şi chiar chiolhanuri, uneori chiar pe mormintele celor plecaţi. Aud că şi ţiganii din anumite localităţi au transformat cimitire într-o mare de grătare, care să-i trezească, prin mirosniţă, pe cei ascunşi sub doi metri sub pământ, iar tarafurile să-i învelească / şi nici nu ştiu dacă asta e bine sau rău. În fond, au avut loc înmormântări cu muzică/.

 
Am simţit ceva, deosebit, „în regiunea inimii“, când am văzut prima dată la Cluj, în 1961, o pădure de crizanteme în pieţele oraşului, de unde luau drumul cimitirelor în toamne târzii. Crizanteme albe, pentru morţi în cenuşiu.
 
Azi, zi de 1 mai 2011, am ajuns, a câta oară, în cimitirul satului meu dobrogean, de Ziua morţilor. O parte din acea împărăţie purta pe cruci numele neamurilor mele / eu, sânge din sângele lor /. În aşteptarea preotului, care trebuia să treacă pe la fiecare mormânt - şi se apropie de o mie în cimitirul lărgit în toate părţile, ca un univers în expansiune -, mi-am propus sau mi-am impus să mă detaşez. Am întâlnit acolo, în afara a trei sferturi din satul pe care l-am trăit, mutat definitiv sub pământ, o lume nouă, amestecată cu cea veche, a mea. Nu fac studii de etnologie, dar ideea o găsesc ca fiind extraordinară. Ne-am întâlnit acolo oameni de toate vârstele - mama fiind printre cei mai bătrâni, 89 de ani -, din multe părţi de ţară şi chiar din afara ei, neamuri uitate, necunoscute, care se întorceau la rădăcini / în măsura în care mormintele puteau fi numite astfel /. Pentru prima dată, am conştientizat cât suntem de mulţi noi, cele câteva sute de la capătul mormintelor, ei, cei peste o mie de dedesubt.
 
Îmi vine, încă o dată, să amintesc semnificaţia legionarilor, puţini totuşi, care-i implicau în acţiunile lor şi pe morţii lor. Fără ură sau patimă, m-am gândit la ce se zice despre americani, care-şi schimbă casele şi statul printr-un simplu telefon, primind o casă corespunzătoare celei lăsate / dar nicăieri n-am citit despre mormintele lăsate. Se pare că asta nu interesa/. Mă gândeam la autoelitiştii noştri, care descoperă, ei, în imensa lor deşteptăciune - europeană, cel puţin -, că folosirea cuvântului însuşi ar fi o trimitere către mult blamata Legiune, ca şi cum înainte de ea n-ar fi existat morminte.
 
Azi am avut revelaţia unităţii Neamului printr-o încrengătură a neamurilor - de pildă, în satul meu, 7-8 neamuri de seamă. Îi recunoşteam după trăsăturile fizice, unul sau altul era din neamul X sau Y. La căpătâiul mormintelor, în faţa crucilor, se împărţeau ouă roşii, se reaprindeau lumini, se derulau amintiri, se reînnodau legături, se dădeau adrese / sau numere de telefoane mobile, email-uri şi nu ştiu mai ce /. Cum de puţine ori se întâmpla, într-o lume prea detaşată de ea însăşi, se redescopereau bătrânele în negru, tineri necunoscuţi veneau şi le sărutau mâna sub privirile - cine ştie de ce fel! - ale morţilor acoperiţi de ziuă, de lumina soarelui, de bătaia vântului, de lumina lumânărilor, de miroasna tămâiei de toate felurile. Şi, deşi asta nu se vedea, mie mi se părea că se creează un zid viu - din care făceau parte şi morţii noştri - din mâinile întinse şi unite într-un şir, parcă nesfârşit, de generaţii. Flori, multe flori, vinul aruncat peste mormintele însetate, curăţate de ierburi şi mărăcini, ilustrau faptul că, în imensitatea şi expansiunea civilizaţiei, a mai trecut, pe nesimţite, un an. Am trecut pe la verii mei şi unchii mei şi fraţii mei şi bunicii mei din ambele părţi şi parcă niciodată până acum nu m-am simţit atât de nesingur şi atât de puternic, sprijinindu-mă pe tot trecutul ăsta istoric, arbori genealogici puternici. Deşi nu în puţine locuri găseam în sat case părăsite, dărăpănate, şi ziduri împrejmuitoare căzute într-o rână, izvorul ce trece prin sat aproape secat, deşi eliberat de peturi şi aluviuni, şi vechea biserică provenind dintr-o casă de rugăciuni germană, şi noua, care nu s-a ridicat încă dincolo de căpriori, şi m-am gândit că satul trăieşte.
 
Mâine va fi altfel. Oamenii vor pleca la locurile lor, cu problemele lor, dar nu cred că sunt mulţi cei care n-au fost marcaţi de ziua morţilor. N-a venit nimeni de dincolo care să ne exprime urmările acestei acţiuni singulare, aproape, a celor care vor deveni mâine-poimâine, materia primă a viitoarelor „mormânturi“. Ne cheamă pământul! Ne cheamă pământul! Pentru a întări osatura a ceea ce se cheamă infrastructura neamului nostru românesc. Chiar şi la nivelul unui sat. Satul meu, Nisipari, din judeţul Constanţa. Îmi vine să cred că s-a realizat un fel de spirală, care să pună în legătură toate structurile cimitirelor şi bisericilor româneşti din această ţară. Eu cred că fiecărei ţări, fiecărui popor îi corespunde o structură anume, unică, un pământ, o bucată de cer, o limbă şi, numai în situaţia în care toate acestea sunt respectate, fiecare dintre naţiunile acestei lumi poate contribui la realizarea perfectă a legăturilor interumane. Cine crede că din Constituţia Uniunii Europene e bine să fie înlăturată această componentă a credinţelor, bisericilor, mormintelor se înşală. Conducătorii acestei Uniuni ar trebui să se întoarcă, şi ei, de Ziua morţilor, în satele şi oraşele lor, pentru a lua pulsul. Pulsul vieţii şi al morţii, deopotrivă. Cutremurătoarea chemare a pământului din care am ieşit şi în care ne vom întoarce. Tornadele istorice şi geologice care vor veni se vor izbi de tăria credinţei.