#scrieDobrogea Bisericuțele rupestre de la Murfatlar

Ansamblul rupestru de la Murfatlar, județul Constanța, situat pe malul drept al Văii Carasu, a fost descoperit în iunie 1957, în urma unor lucrări de extindere prin împușcare a zonelor de exploatare a cretei în cariera modernă.
 
Cercetările arheologice demarate atunci de Ion Barnea, Petre Diaconu, Adrian Rădulescu și Radu Florescu, cărora li s-a alăturat arhitectul Virgil Bilciurescu[1], au dus la identificarea unui ansamblu de monumente alcătuit din șase bisericuțe, chilii, locuințe și morminte, toate săpate în cretă, cu pereții acoperiți de un număr mare de semne incizate, precum și urmele unei cariere, ce a funcționat în a doua jumătate a secolului al X-lea d.H, conform lui Petre Diaconu.
 
Ca urmare a înlăturării stratului de steril, a ieșit la lumină intrarea în prima bisericuță, care va fi numită ulterior, de către arheologi, B1. Situată în partea superioară a masivului de cretă, ea prezintă un plan dreptunghiular neregulat, împărțit, prin intermediul unor pereți tăiați în cretă, în pronaos, naos și altar. Dimensiunile sunt modeste, având o lungime de 6 m, lățime ce variază între 1,75 și 2 m, iar înălțime de 2-2,15 m. Altarul, orientat spre răsărit, are peretele de est semicircular,  boltit în partea superioară. Pe pereții bisericuței, exceptând altarul, au fost incizate, mai rar cioplite adânc, cruci de diverse forme și dimensiuni și semne geometrice, un călăreț, cai, iepuri și câteva grafite chirilice și runice. Cercetătorii au identificat un grafit, important pentru datarea ansamblului rupestru, aflat pe peretele exterior, din dreapta intrării, realizat cu litere chirilice, care precizează „leat 6500” (anul 992)[2]. În fața bisericuței B1, în direcția nord-vest, se află un mare bloc de cretă, denumit de către specialiști „masivul-peninsulă”[3] în care au fost săpate alte trei bisericuțe, cu intrarea spre nord-vest și altarul spre sud-est.
 
Bisericuța denumită B2, cu cele mai mici dimensiuni, prezintă pe pereții săi diverse semne și figuri incizate, precum: cruci, un țintar, călăreți, cai, un șoim ce pare a sta pe un animal, un pește marcat cu semnul crucii, un pom și semne runice[4].
 
Bisericuța B3, poziționată sub B2, în partea de mijloc a „masivului-peninsulă”, este un paraclis funerar. Planul bisericuței este alcătuit  doar din naos dreptunghiular și altar de formă semicirculară[5]. Din naos, spre vest, se face legătura cu câteva mici încăperi funerare ce prezentau, în paviment sau în pereți, gropi pentru morminte[6], în unele dintre ele cercetătorii descoperind schelete umane[7].
 
Pereții bisericuței B3 sunt împodobiți cu numeroase semne și figuri incizate în creta moale: cruci cu forme și mărimi diverse, călăreți, cai, figuri geometrice, păsări și câteva grafite. Pe pereții încăperilor funerare, alături de semnul crucii, călăreți, cai și iepuri, a fost redată și o corabie cu catarg și pânze, în care se află un om. Două corăbii au fost incizate și pe pereții galeriei ce urca spre bisericuța B2, ca și figuri de cai, cerbi, păsări, siluete umane, figuri geometrice. Atenția este atrasă de trei cruci legate între ele, semn al trecerii spre lumea veșnică[8].
 
Bisericuța B4, situată la baza dealului, este cea mai mare, mai impunătoare și oferă informații prețioase. Ea are un plan dreptunghiular cu lungimea de 7 m și lățimea de 3,50 m, împărțit, prin intermediul unor stâlpi ciopliți în cretă sau zidiți din „cărămizi” de cretă, în pronaos, naos și altar. Peretele vestic prezintă o mică nișă care permite accesul într-un cavou, în care s-au descoperit oseminte umane. Intrarea în altar se face prin trei deschideri arcuite deasupra cărora peretele a fost decorat cu „câte două șențulețe arcuite, paralele, care s-au umplut cu mortar de cretă, peste ele aplicându-se un strat subțire de vopsea roșiatică, feruginoasă”[9]. Alături de cruci de diferite forme, întâlnim aici figuri omenești îngenuncheate sau cu brațele ridicate (oranți) și un porumbel. Pe peretele de vest se află figura unui sfânt, cu nimb în jurul capului, îmbrăcat în odăjdii[10].
 
O inscripție în limba slavă veche aflată pe un stâlp dintre altar atrage atenția: „[Eu] Aian [Dimian?] preotul merg pe drum, pun lumânări pentru păcatele mele… omule, în această biserică. Iar Dumnezeu să vă miluiască cu sfinții părinți. Amin Dimian”. Tot în limba slavă veche este scris „Isus Hristos învinge”, iar o altă inscripție redă un text din Evanghelia după Marcu: „Căci scris este: Bate-voi păstorul și se vor răspândi oile”[11]. De mare importanță sunt două inscripții ce amintesc probabil de doi conducători locali, Simeon și jupan Gheorghe[12].

 
Spre sud-vest au fost descoperite două paraclise, denumite de către cercetători E3 și E5. Pe o parte a pereților bisericuței E3, ca și pe stâlpi, au fost incizate cruci, sfinți, oranți, păsări, un pom, labirintul și câteva grafite runice[13], iar pe un bloc de cretă ce provenea de la pereții paraclisului a fost redată scena Nașterii Domnului, considerată a fi cea mai veche reprezentare de acest tip de pe teritoriul țării noastre [14].
 
Bisericuța E5[15] comunică spre vest cu E3, legătura făcându-se printr-o deschidere din altarul acesteia din urmă, iar spre nord are ieșire spre cinci galerii utilizate ca loc de înmormântare. Și aici se întâlnesc incizate cruci, animale fantastice, semne geometrice și grafite runice, precum și imaginea unui sfânt.
 
Numeroasele reprezentări grafice încrustate în roca moale și diversele inscripții sugerează  existența unei populații mixte din punct de vedere etnic, fapt precizat de izvoarele scrise pentru centrele dobrogene din această perioadă.
 
Monumentele rupestre de la Murfatlar reprezintă un adevărat izvor de informație pentru viața monahală și „arhitectura” religioasă de pe teritoriul dintre Dunăre și Mare din perioada de început a Evului Mediu. Deși s-au desfășurat de-a lungul timpului acțiuni de protecție și conservare, ele se dovedesc insuficiente, monumentul fiind în prezent afectat de schimbările de temperatură, de îngheț și dezgheț  și de infiltrațiile apei de ploaie.
 

Bibliografie
 
Barnea, I, Arta creștină în România, 2, sec. VII-XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1981.
Barnea, I., Stefănescu, Ș., Din istoria Dobrogei, vol. III, Ed. Academiei R.S.R, București, 1971.
Damian, O., Samson, A., Vasile, M., Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi la jumătate de secol de la descoperire, în Materiale și cercetări arheologice, serie nouă, V, Editura Academiei Române, București, 2009.    
 
Despre Lavinia Popescu
 
Lavinia Popescu este profesor de istorie, gradul I, la Școala Gimnazială „Adrian V. Rădulescu”,  Murfatlar. Fostă elevă a acestei școli, a revenit, în 1997, în calitate de cadru didactic, după terminarea Facultății de Istorie a Universității „Ovidius” din Constanța. De asemenea, a absolvit un master la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, Constanța, cu specializarea Management și marketing. În anul 2009 a avut inițiativa de a da școlii numele renumitului arheolog și profesor universitar Adrian V. Rădulescu.
 
Este profesor metodist al Inspectoratului Județean Constanța, precum și formator al Casei Corpului Didactic, calitate în care, în prezent, predă cadrelor didactice cursul acreditat „Proiectul Cetățeanul - Democrație participativă”. A inițiat și coordonat proiectul educativ național „Detectivi pe urmele… Istoriei” și a participat la numeroase alte proiecte, simpozioane și cursuri de perfecționare.  
 
A obținut patru premii I la fazele naționale ale concursurilor „Cele mai bune lecții de economie” și „Cele mai bune lecții de cultură civică”, organizate de Centrul Român de Educație Economică, respectiv Asociația de Cultură Civică, în parteneriat cu Ambasada SUA la București, pentru lecțiile „Resurse, specializare, schimb internațional”, „Promovarea produsului”, „Mass-media și opinia publică” și „Drepturile omului”.