#scrieDobrogea Integrarea Dobrogei. Implicații socio-economice (galerie foto)

Unirea celei mai mari părți a Dobrogei la România, stipulată întocmai în Tratatul de la Berlin [1], s-a constituit într-un eveniment cu multiple consecințe, de lungă durată atât asupra evoluției în sine a regiunii, cât și a geopoliticii statului român independent pe spațiul dintre Dunăre și Mare.
 
Conexarea politicilor factorilor de decizie de la nivel central și local cu aspirațiile societății dobrogene s-a transpus în procesul complex de integrare deplină și ireversibilă a regiunii transdunărene arealului românesc, derulat pe parcursul a trei decenii.
               
Premisele integrării Dobrogei se regăsesc, după cum relevă izvoare istorice, cu decenii înainte de 1878, în tendințele evoluției regiunii și preocupările unor oameni politici și instituții românești privind realitățile și posibilitățile de dezvoltare ale provinciei transdunărene în contextul politicilor Marilor Puteri promovate la Dunărea de Jos începând cu mijlocul secolului al XIX-lea și al intereselor Principatelor și ale României.
 
Dacă punctele de carantină de la Gura Ialomiței, Călărași, Brăila, Oltenița și instituții centrale au reținut în rapoartele întocmite între 1830 și 1877 informații despre realități din provincia transdunăreană cu privire la situația economică, aspecte demografice, starea sanitară, activitatea școlilor și bisericilor românești, legăturile cu teritoriile din stânga fluviului [2], reprezentanți ai pașoptiștilor exilați au apreciat la doi ani după 1848 rolul geopolitic al Dobrogei pentru Principate.

Preocupările Marilor Puteri începând cu mijlocul secolului al XIX-lea referitoare la asigurarea și modernizarea navigației la Dunărea de Jos și dezvoltarea căilor de transport între fluviu și Marea Neagră au amplificat interesul pentru Dobrogea în mediul românesc. Nicolae Bălcescu și Ion Ghica au schimbat prin intermediul corespondenței opinii privind oportunitatea unei linii ferate transdobrogene, iar Ion Ionescu de la Brad, cunoscător al realităților dintre Dunăre și Marea Neagră din excursia făcută în 1850, considera regiunea „o țară favorită“ pentru vinderea produselor transportabile pe fluviu și căile maritime. Constanța era, în viziunea sa, portul menit „a fi locul de încărcare a productelor Principatelor“ [3]. (Sic). El spera ca Ion Ghica să se ocupe de organizarea Dobrogei, regiunea putând avea destinul „Californiei“. Mai mult, provincia transdunăreană era considerată ca posibilă bază pentru viitoare proiecte revoluționare.
 
La rândul său, Mihail Kogălniceanu, într-un articol publicat la 2 iunie 1856 în „Steaua Dunării“, enumera între factorii majori, favorizanți ai întăririi autonomiei, principalele porturi maritime, ceea ce impunea Principatelor o „politică rațională și perseverentă“ față de provincia cisdunăreană, despre care scrisese încă din 1837 că aparținuse domnitorului Mircea cel Bătrân [4].
 
Investițiile făcute de capitalul britanic pentru construcția liniei ferate Cernavodă - Constanța și amenajările efectuate în portul maritim Constanța au fost corect percepute la București. Prezența delegației oficiale române la inaugurarea liniei ferate, la 22 septembrie/14 octombrie 1860, depășește semnificația circumstanțială a momentului, iar analiza lui Dionisie Pop Marțian, unul dintre participanții la eveniment, constituie o dovadă în acest sens: „Însemnătatea acestui drum“, scria reputatul economist, „este foarte mare pentru Principate, el va cauza însemnate prefaceri nu numai în mișcarea comerțului nostru, ci va tăia mai adânc în chestiuni înalte ale economiei și politicii românești“ [5].
 
Sub aspect demografic, Dobrogea prezenta în deceniile premergătoare integrării un conglomerat etnic variat format din turci, tătari, români, bulgari, cerchezi, ruși, lipoveni, cazaci zaporojeni, germani, armeni, evrei, rromi, unguri, italieni și raguzani, așezați în provincie din diverse perioade istorice. Evoluția populației dobrogene s-a circumscris politicii autorităților otomane și mai ales efectelor distructive provocate de cele patru războaie (1806-1812; 1828-1829; 1850-1855; 1877-1878), care au transformat regiunea în arenă a confruntărilor turco-ruse.

 
În perioadele de liniște și siguranță, majoritatea locuitorilor provinciei trăitori în mediul rural se îndeletniceau cu creșterea animalelor, lucratul pământului și pescuitul. Produsele erau consumate în gospodării ,iar excedentul, valorificat fie la iarmaroacele organizate în regiune, fie, în principal, prin portul Constanța.
 
În anul 1876 au fost exportate din producția cerealieră a Dobrogei 76 de tone în Anglia, Grecia, Turcia, Rusia, Italia, Danemarca, Germania și Belgia. Pentru piața Constantinopolului în același an s-au expediat 10.000 de miei, 30.000 de berbeci și 300.000 de ocale de lână țigaie și 250.000 de ocale de brânză. Circa 7.000 de piei de miel și berbec au fost exportate la Viena [6]. 
 
La amenajarea drumului Rasova-Constanța construit de o misiune franceză au lucrat în exclusivitate românii. Construcția liniei ferate Cernavodă-Constanța, lucrările de infrastructură din portul Constanța și cele efectuate de Comisia Europeană a Dunării au necesitat brațe de muncă pe care le-au dat locuitorii Dobrogei.
 
Prezența și continuitatea seculară a românilor în spațiul dobrogean sunt ilustrate de surse istorice variate rămase de la călători, oameni de afaceri, slujitori ai bisericii, ofițeri, de hărți medievale și moderne, de toponimie și lăcașurile de cult ridicate. Faptul este explicabil și de înțeles întrucât românii dobrogeni, dincolo de sporul natural, au primit încă din secolul al XVIII-lea un aport etnic decisiv și constant de la mocanii transilvăneni, cojanii munteni și moldoveni, autentici „descălecători“ în Dobrogea [7]. Cea mai compactă a fost comunitatea românească locuitoare a așezărilor rurale și urbane de-a lungul Dunării.
 

Ion Ionescu de la Brad constata că la Silistra românii „au realizat românismul“, iar „limba românească este vorbită de toți: bulgar, armean, cazac, lipovean“ [8]. Cărturarul Nifon Bălășescu, ctitor de școli în Dobrogea înainte de 1878, aprecia că în 72 de localități numărul familiilor românești era de 8.000, cu aproximativ 60.000 de suflete [9].
 
Cercetări temeinice au demonstrat că în toponimia dobrogeană 125 de denumiri sunt de sorginte românească [10]. Argumente pentru prezența românilor dobrogeni oferă și lăcașurile de cult, în Dobrogea fiind atestate până la 1878, în 82 de localități, 84 de biserici și patru mănăstiri [11]. În cele mai multe dintre așezări funcționau școli cu învățători români, unii veniți din România, cu manuale trimise din stânga Dunării, din inițiative particulare sau ale unor instituții locale și centrale.
 
Note 
 
[1] Conform articolului 46, „Insulele formate de Delta Dunărei, precum şi Insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei coprinzând districtele (Cazas) Kilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primesce apoi ţinutul coprins, la sudul Dobrogei, de uă linie care începe de la Silistra şi se termină la sud de Mangalia, pe Marea Neagră. Linia graniţilor se va fixa de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”. (Tractatul de la Berlin urmat de protócoalele Congresului precum şi de charta Basarabiei române a Deltei Dunărei şi a Dobrogei. (Traducţiunea Ministerului Afacerilor Străine), Bucuresci, Imprimeria Statului, 1878, p. 19) (Sic.).
 
Decizia Marilor Puteri a divizat Dobrogea, partea sudică a revenit Principatului autonom al Bulgariei până la semnarea Tratatului de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913) care a consemnat integrarea la România. În publicistica şi o parte a istoriografiei române zona este denumită Cadrilater, termen preluat din cartografia militară ce desemna convenţional spaţiul delimitat de cetăţile Silistra-Rusciuk (Ruse)-Şumla (Şumen)-Varna, fără legătură cu realitatea geografico-istorică, ci numai cu construcţia strategică a Imperiului Otoman realizată în scopul apărării teritoriului de la Dunărea de Jos.
 
Dacă acceptăm termenul de Cadrilater, înseamnă că România a primit numai o parte (judeţele Durostor şi Caliacra), care nu defineşte o unitate geografică distinctă, ci este zona sudică a Dobrogei. (V. Stroescu, Dobrogea Nouă. Pe cărările străbunilor, vol. II, Editura Tipografiei „Comerciala“ Iv. D. Smocof & Co, Bazargic, 1925, p. 10). Cea mai potrivită denumire este Dobrogea de Sud ori cea a asumată de Parlamentul României, Dobrogea Nouă, consemnată în legea specială de organizare din 1 aprilie 1914. (Romulus Seişan, Dobrogea, Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă monografică. Studii şi documente, Tipografia Ziarului „Universul”, Bucureşti, 1928, p. 29).
 
[2] Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877). Volum întocmit de Tudor Mateescu, Bucureşti, 1975. (Passim).
 
[3] Victor Slăvescu, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica. 1864-1874, București, p. 58; 96.
[4] Al. Zub, M. Kogălniceanu - o politică dobrogeană, în „Tomis“, an XI, nr. 1, martie 1976, p. 13
 
[5] „Analele economice“, 1860, Trim. III – IV, p. 76.
 
[6] Valentin Ciorbea, Portul Constanța, 1896-1996, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1996, p. 49-50.
 
[7] D. Şandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946, p. 126.
 
[8] Victor Slăvescu, op. cit., p. 32; 75-77.
 
[9] Nifon Bălășescu, Românii în Turcia, în „Biserică și școală“, Arad, 1877, p. 353.
 
[10] Anca Ghiață, Contribuții noi privind unele aspecte ale societății românești din Dobrogea în secolele XV-XIX, în „Memoriile Secției de Științe Istorice“, seria IV, Tom I, 1975-1976 (Passim).
 
[11] Gheorghe Dumitrașcu, Localități biserici și mănăstiri românești în Dobrogea până la 1878, Editura Fundației „Andrei Șaguna“, Constanța, 1996 (Passim).

Despre prof. univ. dr. Valentin Ciorbea

A absolvit cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie, specialitatea Istoria României, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, secţia Istorie. A fost repartizat profesor titular la Şcoala Generală nr. 18 din municipiul Constanţa. Câţiva ani mai târziu, a ocupat prin concurs postul de asistent universitar la Catedra de Istorie a Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa (după 1989 a fost redenumit Academia Navală „Mircea cel Bătrân“). La 26 mai 1982, a susţinut public teza de doctorat cu titlul „Evoluţia Dobrogei între anii 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor economice, sociale şi politice“. 
 
Treaptă după treaptă, a reuşit, în 1995, prin concurs, să se titularizeze profesor universitar în cadrul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, apoi, din 2002, a fost reconfirmat profesor universitar doctor la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa. Din anul 2008 este conducător de doctorat, mai întâi în cadrul Şcolii Doctorale, domeniul Istorie, iar după reorganizare, la Şcoala Doctorală de Ştiinţe Umaniste, domeniul Istorie.
 
A desfăşurat o activitate ştiinţifică remarcabilă, iar dacă ne referim doar la ultimul deceniu, este iniţiatorul şi coordonatorul proiectului-sesiune „Studii istorice dobrogene“. Împreună cu Fundaţia „Hanns Seidel“, a realizat proiectul dedicat cunoaşterii civilizaţiei germanilor dobrogeni, concretizat în organizarea unei sesiuni ştiinţifice internaţionale şi publicarea volumului „Germanii dobrogeni - istorie şi civilizaţie“, apărut în 2006, reeditat în 2014.
 
În parteneriat cu Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA, a promovat proiectul „Portul Constanţa între tradiţie, actualitate şi perspective“, finalizat cu un volum cu acelaşi titlu. A iniţiat proiectul „Dobrogea - 130 de ani în cadrul statului românesc“, care s-a concretizat în sesiunea ştiinţifică şi volumul „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“; în parteneriat cu Administraţia Canalelor Navigabile, a iniţiat şi coordonat volumul de studii „Canalul Dunăre - Marea Neagră, între istorie, actualitate şi perspective“. În cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, a iniţiat seria „Din istoria secolului XX“, din care au apărut până în prezent trei volume.
 
Citește și: 
 
ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017 

Categorie Ziua Dobrogei

  #sărbătoreşteDobrogea
Căpitanul M.D. Ionescu, „Progresele Dobrogei în pragul veacului XX“

#citeşteDobrogea
„Populaţia Dobrogei s-a bucurat de cea mai absolută libertate de acţiune“ (document)