#scrieDobrogea La drum prin trecutul românesc al Dobrogei (galerie foto)

Multe războaie s-au dus pe teritoriul bătrânei Europe. Şi totdeauna s-au înfruntat marile puteri, antrenând în jocul lor ţări paşnice, dar mici. Provocând distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti, reîmpărţirea unor teritorii.
 
Războiul din 1877-1878 a avut pentru România o miză uriaşă: suveranitatea tânărului stat configurat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi înscrierea lui în familia naţiunilor europene. Independenţa României era pe cât de necesară, pe atât de inevitabilă. În plus, România avea în vedere şi obţinerea titlului de regat. Extraordinara diplomaţie românească, dar mai ales jertfa de sânge a ţăranilor noştri plecaţi în opinci să lupte pentru ţară au dat roade.
 
Ca o premieră europeană, pe frontul luptelor de la Plevna şi Smârdan s-au aflat şi 30 de corespondenţi de presă din Franţa, Anglia, Germania, Italia, Suedia, Elveţia şi Statele Unite ale Americii. Nume importante în publicistica vremii: marchizul del Valle de Toje, plecat de la Madrid cu raniţa în spate şi care reuşeşte, după un lung periplu pe linia frontului, să cunoască şi să preţuiască pe soldaţii români, iar cititorii săi de-acasă, afirmă Nicolae Iorga, să se intereseze pentru prima dată de îndepărtatul lor frate latin din Carpaţi. Francezul Belessort, diplomat de carieră, dar şi corespondent pentru trei importante publicaţii ale Franţei, descrie nu numai armatele beligerante, ci şi peisajele de la Vidin, Călăraşi, face portretul ducelui Nicolae, trage cu urechea la ce vorbesc demoazelele la şosea, ştie pe toţi călătorii de la oteluri rău-platnici etc., etc.
 
Blowitz are şansa să-i ia un interviu regelui Carol şi să afle de la acesta ce reprezintă pentru România primirea Dobrogei: „În principiu nu pot admite această teorie a schimburilor când e vorba de teritorii şi naţionalităţi. Nu dai numai pământuri, ci suflete pe care credeai că le-ai câştigat şi le cedezi. Noi am căpătat Kiustenge: însă trebuie să cheltuim douăzeci de milioane şi să întrebuinţăm cinci ani pentru ca să iasă roade din aceasta - avem nevoie de zece ani de pace ca să ajungem la acest ţel. Cum vezi, acest dar nu este fără preocupaţii“ (Iorga, Nicolae, „Istoria românilor prin călători“, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, pag. 675).
 
Alături de ziariştii străini s-au aflat publiciştii români. În acest război la baionetă şi în opinci s-au specializat în corespondenţă de război primii jurnalişti români. Iar Carol Popp de Satmary a urmat armata pe front în calitate de fotoreporter. Să nu uităm că, la 1854, Satmary realizase primul reportaj fotografic de război din lume (Războiul Crimeii), prin procedeul cu colodiu umed, într-un „laborator“ instalat într-o trăsură. Alţi ziarişti, aflaţi acasă, în redacţiile lor, au vegheat să menţină flacăra vie a patriotismului.
 
Mihail Eminescu, redactor la „Timpul“, scria, la 8 octombrie 1878: „Mâine, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în Bucureşti. Într-adevăr, dacă este vreun organ al naţiunii, care-n aceste vremuri triste, când totul este ameninţat, să prezinte o privelişte mai mândră şi mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, este ostaşul…“ Alături de el Slavici, Maiorescu, Caragiale, Odobescu, Macedonski, C.A. Rosetti, Aricescu, o pleiadă de adevăraţi profesionişti ai genului, deopotrivă buni români.
 
Tratatul de la Berlin fusese semnat la 1 iulie 1878 şi prin el se recunoşteau independenţa deplină a statului şi unirea Dobrogei şi a Deltei Dunării, străvechi teritorii getice şi romane, cu România. Au fost din nou încorporate Rusiei trei judeţe din Basarabia. Urmare a Tratatului de la Berlin, articolul 7 din Constituţia de la 1866 este modificat pentru ca şi necreştinii să poată primi cetăţenia.

Să pornim deci la drum în trecutul românesc al Dobrogei având călăuză ziarele şi arhiva vremii! 

La 6/18 iulie 1878, „Românul“ informa marele public: „Unul dintre cele mai importante puncte ale verdictului pe care Congresul l-a discutat în legătură cu România se referă la problema Dobrogei. /.../ Dobrogea doar este de origine un teritoriu românesc şi nu a aparţinut niciodată Bulgariei. Din punct de vedere etnografic, ea aparţine României deoarece populaţia românească întrece prin importanţa ei, fiind numeric superioară celorlalte. Din 1370 şi până în 1406 Dobrogea a aparţinut împreună cu Silistria de voievodatul lui Mircea cel Mare. Turcii au cucerit-o de la români“ ⁽„Dobrogea în arhivele româneşti“, 1597-1989,coordonator Virgil Coman, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 75).
 
Interesul special pe care Grigore Cobălcescu îl manifestase cu privire la Constanţa se materializează, într-o primă etapă, în articolul cu titlul „Consideraţii asupra Dobrogei“, publicat în numărul din august 1878 al revistei „Steaua Română“. Grigore Cobălcescu era la acel timp o personalitate marcantă - geolog şi paleontolog, întemeietorul şcolii româneşti de geologie. În articolul menţionat, arată necesitatea realizării unor construcţii care să pună în valoare bogăţiile Dobrogei. A sesizat necesitatea construirii unui mare port la Constanţa şi a indicat modul de proiectare a digurilor portuare. A lansat ideea construirii unui pod peste Dunăre şi - demn de menţionat - proiectul realizat mult mai târziu de inginerul Anghel Saligny a fost localizat chiar în zona propusă de Grigore Cobălcescu ⁽„Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dicţionar.“ Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982).

 
Cum arăta Constanţa anului 1878? Lt.-col. Murgescu, însărcinat să viziteze, la 2 august, porturile Dobrogei, scrie în Raportul prezentat Senatului: „Portul Kustenge nu este decât un mic port pentru o încărcare limitată şi trebuie ca bastimentele să vină la epoce fixe ca să poată avea loc în port şi să încarce. Cu toată micşorimea portului, exportul se face iarna pe o scară întinsă, fiind facilitat de instalaţii foarte practice ale Companiei drumului de fer şi neputând intra la bastimente în Dunăre […]. Clădiri ale statului sunt: conacul şi şase ochiuri magazii de piatră, care s-ar putea transforma în cazarmă. La Kustenge trebuie să avem un staţionar şi un căpitan de port militar, cu un ajutor şi un scriitor“ (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948 RS, secţia II Informaţii, dosar 2/1882, 168-170.)
  
Intrarea trupelor române în Dobrogea este programată a se face prin Brăila, pe Dunăre până la Tulcea. La 18 octombrie 1878, Primăria Brăila era preocupată de confecţionarea a două arcuri de triumf, „pe spezele sale“, iar strada pe care va trece armata spre port să se numească Calea Dobrogei („Dobrogea în arhivele româneşti“, 1597-1989, coordonator Virgil Coman, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 83).
 
La 11 octombrie 1878, cotidianul „Pressa“ anunţa destul de solemn: „În urma voturilor Camerelor, armata va ocupa Dobrogea, devenită din nou parte din corpul României“.
 
La 3 noiembrie, o corespondenţă particulară a aceleiaşi publicaţii, direct din Tulcea: „Românii se întreg cu şaga. Atâta întârziere este de nepriceput, mai cu seamă că toate interesele suferă. Ce să fie oare? Prin jurnalele oficioase nu găsim nimic, nu se vorbeşte de această stranie tărăgănare a ocupării. Populaţia de aici e cuprinsă ca de friguri, şi-ar fi în stare să puie mînă de la mînă şi să transporte trupele române până aici, numai să se decidă odată să intre. Timpul s-a înseninat din nou, şi s-a încălzit, se pare că şi cerul aşteaptă ca înainte de a se acoperi de norii zăpezii să vadă defilarea legiunilor române pe drumul ce duce la mare, care de astăzi va trebui să fie o ţintă constantă a stabilirii noastre. Lumea speculantă este în mare mişcare aici, fiecare vroind să întreprindă câteva cu norocoasa venire a românilor în această localitate. Astfel se proiectează aşezarea unei imprimerii române, deschiderea unui stabiliment de locantă şi cazin, deschiderea unei magazii moderne de tot felul de papetărie pentru necesitatea particularilor şi a autorităţilor. De altminterea populaţia este veselă şi liniştea şi ordinea domneşte pretutindenea…“.
 

Acelaşi destoinic corespondent particular pentru „Pressa“ transmitea din Tulcea, ziua următoare: „Se răspândise miercuri vestea prin oraş că soseşte vaporul român «România» cu comisiunea însărcinată de a primi în posesiune Dobrogea. Toată lumea alergase la port de pe la orele 1 post meridiane. Poliţia cu primarul luase imediat măsuri de a se aşterne moloz la port pentru astuparea gropilor şi a glodului. Un covor se adusese pe podul debarcaderului. Fiecare pânză, fiecare catarg era observat în depărtare pe Dunăre de mulţimea ce se adunase la port, aşteptând cu nerăbdare sosirea comisiei române. Patru ceasuri lungi trecură când veni ştirea de la administraţie că comisiunea nu mai soseşte în acea zi dar a doua zi joi va fi. Lumea se împrăştie mâhnită şi fiecare se gândea cum va trece noaptea mai iute pentru a sosi ziua de joi. Ieri, însă aceeaşi zadarnică pregătire (…)“.
 
Abia la 13 noiembrie Carol l semnează Decretul nr. 2533/1878 referitor la regulamentul de împărţire şi organizare administrativă a Dobrogei. Aşa că marţi, 14 noiembrie, sosiră la Brăila, mai întâi, regele Carol, însoţit de dr. Carol Davila, inspector-şef, de colonelul Fălcoianu, din corpul de stat major, locotenent Filitis, de prefecţii capitalei şi ai districtului Ilfov. Aici, la Brăila, regele a dat acea proclamaţie bine-cunoscută: „Ostaşi, Marile puteri Europene prin Tratatul din Berlin, au unit România cu Dobrogea, posesiunea vechilor noştri domni. Astăzi, voi puneţi piciorul pe acest pământ care revine ţării române. Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori care de acum sunt concetăţenii voştri“.
 
La prânz, Regele se ambarcă pe bastimentul „Ștefan cel Mare“. Carol asistă astfel la transbordarea celor dintâi trupe ce treceau în Dobrogea: la ora 1 după-amiază, un detaşament de roşiori, o companie de vânători, o baterie de artilerie şi regimentul 5 de infanterie de linie se aflau pe malul drept.
 
Un român transilvănean, Boambă, a urat bun venit primelor trupe româneşti sosite să ia în stăpânire noua provincie românească, potrivit hotărârilor Tratatului de la Berlin, oferind tradiţionala pâine şi sare şi împodobind drapele cu flori (Georgescu, Ioan, „Români transilvăneni în Dobrogea“ în „Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928“, vol. l, Editura Cultura Naţională, 1929, p. 615).
 
O circulară generală către toate prefecturile transmitea sec: „Astăzi (14 noiembrie 1878, n.n.) la 2 ore după amiază, armata română după ce s-a ascultat serviciul divin la Brăila în prezenţa Alteţei sale Regale, a primit înaltul ordin şi a trecut în Dobrogea. Poporul dobrogean a primit armata cu mare entuziasm. Autorităţile administrative române pleacă din Bucureşti mâine. Înălţimea Sa Regală Domnitorul împreună cu dl prim-ministru se întoarce astă seară în capitală. Mâine deschiderea Corpurilor Legiuitoare se va face în persoană de Alteţa Sa Regală Domnitorul. Faceţi îndată cunoscut publicului. Detalii se vor comunica cu a doua ocazie. (SJAN Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar 61/1878, f.1, apud „Dobrogea în arhivele româneşti, 1597-1989“, coordonator Virgil Coman, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 90).

Despre Aurelia Lăpuşan 

Aurelia Lăpușan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 14 monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.

Citeşte şi: 

#citeşteDobrogea: „Dobrogia, devenită din nou parte din corpul României“ (document)

#sărbătoreşteDobrogea: Constantin Brătescu, „Dobrogea“

ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017