#scrieDobrogea Statuia lui Ovidius, o operă de... două parale?! (galerie foto)

Un nume de piaţă, de oraş, de insulă, de liceu şi de universitate, rostit aproape automat, ca un cuvânt oarecare. Cândva un nume de revistă, prima revistă de cultură a Constanţei. Ovidiu(s) înseamnă însă mai mult decât atât. Înseamnă un om care a iubit şi a pătimit pentru o poezie şi o greşeală („carmen et error“), fiind exilat la capătul Imperiului Roman, printre barbari, la malul neprimitorului Pont Euxin, pentru necutezanţele sale pe care împăratul Augustus le-a găsit impardonabile. Un om care a îndurat frigurile năprasnice din anticul Tomis şi a tânjit după pământurile natale, după viaţa de acasă. Un om care şi-a alinat mistuitorul dor scriind în vers latin şi chiar în limba barbarilor.
 
Asupra motivelor care au dus la relegarea poetului latin Publius Ovidius Naso, care prin această formă „uşoară“ de exil şi-a păstrat proprietăţile şi drepturile cetăţeneşti, domneşte misterul. Cert este că poetul născut în anul 43 î.Hr, la Sulmona, relegat la Tomis în anul 8, şi-a găsit sfârşitul pe acest pământ în anul 17 (sau 18, după unii cercetători) fără să obţină iertarea împăratului şi nici pe a succesorului său. Departe de casă, de oamenii şi locurile dragi, s-a consolat scriind în vers latin „Tristele“ şi „Ponticele“.

Un vizionar şi un nobil gând ce ia forma bronzului 

Numele lui Ovidius şi tribulaţiile acestui suflet osândit să-şi ducă restul zilelor pe meleaguri reci şi străine nu au fost uitate peste veacuri. Aşa se face că, în scurt timp de la revenirea Dobrogei în graniţele statului român, în anul 1879, primul prefect al Constanţei, Remus Opreanu, a avut inspirata idee de a-i ridica o statuie poetului latin care şi-a trăit ultimii ani din viaţă la Tomis scrutând cu privirea marea, în aşteptarea veştii salvatoare care nu a mai venit niciodată. Prin acest gând de a-i ridica poetului o statuie la malul Mării Negre se susţinea ideea latinităţii acestui teritoriu, care aproape jumătate de mileniu se aflase sub stăpânire otomană. Remus Opreanu nu era doar un prefect vizionar, ci şi un om cu o aleasă cultură, literară şi juridică, fiind absolvent al Universităţii din Pisa.
 
Pentru ca gândul să devină realitate, încă din 1880 a fost lansată ideea înfiinţării Comitetului Pro Ovidius (ridicarea statuii urma să se facă prin „contribuţia benevolă a populaţiei oraşului“). În acest sens, pentru strângerea de fonduri, se organizase şi un bal cu tombolă, după cum relata ziarul „Farul Constanţei“ la începutul anului 1883. Sculptorul ales pentru a-l nemuri în bronz pe Ovidius a fost italianul Ettore Ferrari, un nume care nu le era necunoscut românilor, mai ales că el ridicase monumentul lui Ion Heliade Rădulescu din Bucureşti.

Împotrivirea poetului 

Statuia din bronz, de 2,60 metri înălţime, a fost gata în anul 1884, fiind transportată din Italia până la Cernavodă, urmând să fie transportată pe drumul de fier până la Constanţa. Însă lucrurile aveau să dureze ceva, pentru că a rămas... blocată o vreme, într-un vagon, deoarece nu se plătise transportul ei în valoare de 1.000 de franci. Acest aspect îl face pe arheologul german dr. Carl Schuchhardt să scrie în „O călătorie de Crăciun în Dobrogea acum 32 de ani“, care se regăseşte în volumul „Imagini din Dobrogea“: „Sărmanul Ovidius! Turnat în metal se întoarce sub urale în Tomisul său, şi chiar la asta se împotriveşte din răsputeri, atât de aproape de port“. A fost nevoie să se organizeze o serbare de mare şi un concert la Cazino pentru ca statuia să ajungă la Constanţa.
 
Conform istoricului dr. Valentin Ciorbea, la Constanţa, statuia a fost lăsată în magazia nr. 7 a Portului Constanţa, pentru ca abia peste trei ani să fie dezvelită. Când, în 1886, Barbu Ștefănescu Delavrancea, ziarist de la „Românul“, venise la Constanţa, îl găsise pe Ovidius tot în magazia nr. 7, alături aflându-se o altă magazie plină cu saci de... lână.

„Vorbeşti de Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbieriele turceşti, unde te duci să cumperi monede şi flori marine“

Loc ales pentru amplasare era Piaţa Independenţei, care, după 1947, va lua numele marelui poet. Această decizie a stârnit vâlvă nu doar la Constanţa. Venit să se documenteze la faţa locului, în anul 1886, scriitorul şi ziaristul Barbu Ștefănescu Delavrancea, redactor al ziarului „Românul“, constată că la Constanţa „toată lumea ovidianizează; sunt în aer discuţiunile pro şi contra lui Nasone. Vorbeşti de Ovidiu la baie, la hotel, pe bulevard, în bărbieriele turceşti, unde te duci să cumperi monede şi flori marine“. Marele om politic Mihail Kogălniceanu, aflat în casa sa de la Constanţa, se arată împotriva locului amplasamentului, găsind ideea „nenorocită“, argumentând că locul poetului nu era într-o „mică piaţetă a oraşului“.
 
Statuia a fost însă amplasată în Piaţa Independenţei, cu faţa spre centru, fiind dezvelită abia pe 18/30 august 1887, în prezenţa lui Remus Opreanu, a ministrului Culturii şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Sturdza, a numeroşi deputaţi, senatori şi intelectuali veniţi din toată ţară, după cum precizează istoricul literar dr. Nicolae Lascu într-un studiu publicat în anuarul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, precum „Pontica“. La festivitate au fost trimişi şi reprezentanţi ai principalelor ziare naţionale din Bucureşti. Astfel, evenimentul local a căpătat amploare naţională, având şi numeroase ecouri internaţionale.

„Prin exilul marelui poet, Tomi este celebră“

„Această statuie este ridicată în vechea provincie romană, pe pământul ce noi, urmaşii, îl avem şi prin dreptul istoric de la părinţii noştri. Ea va spune, document în bronz nepieritor, că Dobrogea a fost romană; ea va arăta tuturor că suntem aici în casa părintească (...) Prin exilul marelui poet, Tomi este celebră; prin statuia lui Constanţa îşi leagă în mod indisolubil existenţa actuală de cea veche... E splendidul titlu de nobleţe al acestui oraş“, spunea Remus Opreanu în discursul său consemnat în paginile ziarului „Farul Constanţei“.
 
Statuia fost aşezată pe un soclu înalt, dăltuit de meşteri italieni, de 2,68 metri înălţime, pe care a fost săpat în piatră, sub o bogată ornamentaţie, având în centru o harpă, un epitaf în versuri de o emoţie copleşitoare: „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum / Ingenio perii, Naso poeta, meo / At tibi qui transis, ne sit grave, quisquis amasti / Dicere: Nasonis molliter ossa cubent“. Sub ele, pe o placă de marmură, se află şi traducerea în limba română, a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent / O, tu, ce treci pe-aice, dacă-ai iubit vreodată / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin!“. Aceste versuri, incluse în „Tristele“, au fost alese ca epitaf chiar de Ovidius. Ele fac parte din scrisoarea pe care poetul, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a adresat-o soţiei sale, cu rugămintea de a-i strânge oasele şi cenuşa rămase după incinerare şi de a le îngropa la
Roma, aşternând pe o plăcuţă de marmură elegiacele versuri.
 
Știrea ridicării monumentului de la Constanţa a ajuns şi la Sulmona, oraşul natal al lui Ovidius, stabilindu-se în acest fel primele legături între cele două oraşe, legate indisolubil de numele poetului latin. În acest sens, primarul trimite o telegramă în numele Consiliului Comunal cu a cărei citire se însărcinează Remus Opreanu. De altfel, în anul 1925, la Sulmona a fost ridicată o statuie identică cu cea din Piaţa Independenţei, iar în anul 1968, Constanţa şi oraşul natal al poetului latin au semnat acordul de înfrăţire.

Trântită de pe soclu de bulgari, salvată de la distrugere de germani

În scurt timp, statuia a devenit simbolul şi atracţia oraşului, fiind promovată prin fotografii şi ilustrate. Anii aveau să treacă, iar în toamna lui 1916, în plin Prim Război Mondial, când trupele bulgare şi germane au intrat în Constanţa, statuia poetului avea să cunoască o perioadă nefastă, fiind pe punctul de a fi distrusă. După cum relatează Constantin Kiriţescu în primul volum al amplei lucrări „Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1918“, publicată în 1922, „soldaţii bulgari legară statuia lui Ovidiu cu frânghii şi o trântiră jos de pe soclu, smucind-o cu un camion automobil. Au intervenit însă germanii, ruşinaţi de isprava tovarăşilor lor de arme, şi au ridicat din nou pe Ovidiu pe piedestalul lui de glorie seculară“. Statuia a fost ridicată cu ajutorul unor schele din lemn, scripeţi şi scări la ordinul generalului-locotenent Kurt von Unger.

Un nou amplasament 

În 1922, în timpul mandatului primarului Virgil P. Andronescu, monumentul a fost orientat 90 de grade dreapta, având faţa spre mare şi spatele spre clădirea Palatului Comunal, în prezent sediu al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.

 
La 2060 de la naştere şi la 2000 de ani de la moartea lui Publius Ovidius Naso, se cuvine, parcă mai mult ca altă dată, să nu mai trecem nepăsători pe lângă statuia poetului „răpus de-al său talent“, pentru că, nu-i aşa, nu există om care să nu fi iubit măcar vreodată. Să nu lăsăm ca moştenirea culturală să fie răpusă de uitare!
 
Multe se mai pot scrie despre Ovidius şi monumentul care i-a fost închinat. În loc de epilog, vom alege cuvintele prin care istoricul Valentin Ciorbea încheie amplul său studiu „Repere pentru dosarul de presă şi sursele arhivistice privind statuia lui Ovidius de la Constanţa“, publicat în tomul „Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu“, apărut anul acesta la Editura „Ideea europeană“, la iniţiativa lui Dorin Popescu.
 
Redăm integral textul, cu precizarea că sublinierile aparţin autorului: „Deşi operă de artă unică, cu valoare universală de patrimoniu, ce-şi are locul lângă marile monumente ale latinităţii româneşti, Tropaeum Traiani de la Adamclisi şi Columna lui Traian de la Roma, statuia Ovidius este încadrată la mijloace fixe (!!!), în valoare de 14,780 lei, iar în lista de inventar este pusă la un preţ contabil de 2,56 lei. După ce logică, după ce criterii? Nu am primit un răspuns clarificator. Nu-mi rămâne decât să-l atenţionez pe nemuritorul poet...
 
O, mărite Ovidius, tu, care ai aşezat Tomisul pe harta eternităţii, ne-ai lăsat informaţii cu valoare istorică documentară despre tomitani şi geţi, ţi-ai sporit la Pontus Euxinus opera cu creaţii nemuritoare, ai legat Constanţa de spiritualitatea latină mondială, statuia ta, rezultatul conlucrării rodnice a unui român vizionar, Remus Opreanu, şi a sculptorului de mare talent şi forţă creatoare Ettore Ferrari, nu face în evaluarea birocraţilor decât două parale“.
 

Sursă foto: ZIUA de Constanţa

Citeşte şi: 

ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
 
Categorie Ziua Dobrogei

 #sărbătoreşteDobrogea: 
Mesajul colonelului Dorin Toma, comandantul Brigăzii 9 Mecanizate „Mărăşeşti“

#citeşteDobrogea: 
„Dobrogea e prietenia cu lumea depărtată“