Taşcu Gheorghiu, traducătorul boem îndrăgostit de suprarealism

Astăzi se împlinesc 109 ani la naşterea lui Taşcu Gheorghiu, fin şi boem intelectual, născut la Constanţa, pe 20 septembrie 1910, într-o familie înstărită, cu origini greceşti.
 
A făcut studiile liceale în oraşul natal, apoi Facultatea de Litere si Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A fost fondator al revistei avangardiste „Liceu“, care a apărut la Constanţa în 1932. S-a făcut cunoscut mai cu seamă prin activitatea sa de traducător, lăsând posterităţii tălmăciri deja clasice din literatura universală.
 
Varianta sa în limba română pentru romanul „Ghepardul” al italianului Giuseppe Tomasi di Lampedusa a rămas fără egal până azi şi l-a făcut faimos, în aceeaşi măsură în care traducerile din Shakespeare sau din poeţii francezi Rimbaud, Lautréamont, Apollinaire au contribuit la impunerea sa printre cei mai talentaţi şi pasionaţi traducători din România - a primit, de altfel, recunoaşterea oficială, odată cu premiile Uniunii Scriitorilor, acordate în 1964, 1969 şi 1976.
 

Un personaj desprins parcă din romanul lui Mateiu Caragiale

 
În interviurile pe care le-a dat de-a lungul vieţii, declara mereu că pregăteşte o carte despre „Ghepardul“ lui Lampedusa, dar proiectul nu s-a materializat niciodată. Astfel, traducătorul a rămas în istoria literaturii fără o operă proprie, un personaj desprins parcă din „Craii de Curtea Veche” (textul lui Mateiu Caragiale îl cunoştea, de altfel, pe de rost), cu alură aristocratică şi un stil de viaţă boem, afişând mereu un zâmbet fin, uşor maliţios.
 
Preţuia avangarda şi suprarealismul, despre care declara că îi datorează „descoperirea mecanismului real al gândirii“. Cocheta cu desenul şi grafica, mai scria câte un vers şi lucra cu cerbicie, mai ales noaptea, la traducerile pentru care fiecare cuvânt era ales cu grijă şi migală.
 
O amplă evocare a lui Taşcu Gheorghiu putem citi în volumul lui Dan Chiachir, „Când moare o epocă” (Ed. Anastasia, 2002), de unde vă oferim un scurt fragment, ce redă în acelaşi timp cu portretul prodigiosului traducător, atmosfera Bucureştilor din anii ‘70:
 
„Taşcu Gheorghiu sosea în clădirea din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, care adăpostea redacţiile revistelor «Viaţa Românească», «România literară“ şi «Luceafărul», în jurul orei 20, cu un ceas înainte de sfârşitul programului. Aducea cu sine traduceri de poezie din franceză sau italiană, cel mai adesea, şi, mai rar - desene suprarealiste, majoritatea cu tuşe lubrice care determinau Cenzura să le scoată din pagină. Era un traducător prodigios, care lucra cu migală totodată, admirat de numeroşi tineri, poeţi sau prozatori, la curent cu bizarul său program şi stil de viaţă. Reputat că ştie pe de rost «Craii de Curtea-Veche», avea orarul lui Paşadia, în sensul că nu ieşea niciodată din casă mai devreme de ora 19. Cel dintâi drum pe care îl făcea era la una dintre redacţii, de preferinţă în zilele de la începutul săptămânii, când se stabilea sumarul numărului în curs. La ora 21 mergea să cineze într-un mic local, pentru ca un ceas mai târziu să se înfiinţeze la braseria Union din blocul Turn - care vara avea şi terasă - unde şedea până la miezul nopţii, bând patru-cinci cafele tari, espresso, şi o sondă, două sau trei de citronadă preparată de chelner sau de picoliţă chiar în faţa lui.


De cele mai multe ori singur la masă, aici şi «primea» de regulă scriitori tineri sau în devenire, trataţi cu o ceaşcă de cafea şi, dacă erau fumători, serviţi cu o ţigară Player’s ori de altă marcă, din cele câteva pachete pe care Taşcu Gheorghiu le avea în permanenţă asupra sa. Îndată după miezul nopţii, singur sau împreună cu însoţitorul care-i ţinuse de urât, străbătea agale, în circa un sfert de oră, distanţa dintre braseria Union şi restaurantul Lido, unde rămânea până la 2-2.30 din noapte. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut atunci închideau localurile mari, iar night-cluburile - existau vreo trei-patru în Bucureşti pe vremea aceea - îşi slobozeau ultimii clienţi la 5 sau chiar la 6 dimineaţa”.