Cand "la tara" nu mai exista

Sunt traumatizata de transformarea prin care trece satul romanesc.

Taranii sunt orice altceva in afara de agricultori si fermieri, copiii lor au ajuns sa urasca locurile de unde provin, iar batranele plang cu lacrimi amare timpurile in care "Sarut mana" si "bre" erau forme de respect. Ma uit crucis si nu inteleg neam, desi am trait vreo 20 de ani la tara, de ce tin mortis fiii satului sa fie "mai altfel" decat orasenii. De ce au renuntat la icoane in noile case, fie ele din tule, dar musai cu termopan. De ce nu se mai planteaza copaci, cand suflete noi vin in familie, de ce nu se mai merge la biserica duminica, de ce invatatorul s-a transformat intr-o doamna mult prea nervoasa ca sa mai explice elevilor care e treaba cu tabla inmultirii. Si cand insusi primarul, preotul si seful de post dau tonul ispitelor, cu siguranta iti vine sa emigrezi. "La tara" nu mai este locul unde verdeata imbraca totul, fructele dau in parg si abundenta legumelor determina autoritatile sa faca un festival al veseliei. Copacii au imbatranit si nu s-a prea gandit nimeni sa ii inlocuiasca din vreme, soselele s-au stricat, casele s-au inclinat de prea multa singuratate, iar geamurile sunt umbrite de tarana din ce in ce mai mare. Chiar si cimitirele sunt triste in preziua Pastelui, cand multimea de cersetori le transforma in iad. Ma infioara tristetea care a pus stapanire pe lumea rurala, caci saracia este mai mare ca oricand. Cand imi aduc aminte in ce conditii traiesc cei patru copii si doi nepoti ai vecinei de la tara, simt ca intru in fibrilatii. Cum sa iti cresti copiii doar cu paine si cartofi prajiti in untura? La aproape fiecare masa, timp de sapte zile, cat are o saptamana. Si cand doamna invatatoare se uita stramb la copilul care bajbaie si el ceva acolo, la romana, asa cum poate, caci este vlaguit de foame si emotie, mai ca iti vine sa o plesnesti cu cartea in cap, pentru ca nu e in stare sa vada prin ce trece sufletul nevinovat din fata ei. Nu stiu cat timp "la tara" va fi oaza mea de fericire. Locul unde imi pot incarca bateriile dupa trei saptamani de oras. O sa caut mereu locul, pentru ca sunt convinsa ca tuturor ne este dor de mirosul painii coapte in test si de dulceata de visine a bunicii gustata direct din ceaunul de tuci. Si de mirosul de must si porumb prajit, de fanul proaspat cosit, de sorturile celorlalte vecine gospodine, incarcate cu pere si mere pentru copiii plecati prea mult timp la oras. Si de turtele aburite ale tatai Vasilica imi va fi dor, pentru ca, nu peste mult timp, din gospodaria ei nu va mai iesi fum... Ma gandesc cu jind la sutele de milioane care asteapta sa fie investite in mediul rural. In drumuri, strazi, santuri, foste IAS-uri, CAP-uri sau ce a mai ramas din ele. Si imi pare ca nu voi apuca sa mai miros nicicand "la tara", asa cum era odata...

Scris de: {autor}Cristina RACOARE{/autor}