Denumiri vechi şi noi Adschemler, Mungeapunar, Hasi-Duluc, Ada-Kariyesi, vechi sate dobrogene. Ştiţi cum se numesc azi?

Dobrogea a fost întotdeauna regiunea altfel a României. Binecuvântată şi oropsită deopotrivă de istorie, ea îşi întinde pământul între Dunăre şi mare. Disputată între România şi Bulgaria, Dobrogea a fost a grecilor, a dacilor, a turcilor, a bulgarilor, a nemţilor, iar acum se zbate între mărire şi decădere.

Continuăm povestea începută în ediţiile trecute, când v-am propus un periplu al poveştilor spuse de-a lungul fluviului Dunărea, plimbându-ne prin oraşele întemeiate în judeţ, mai noi sau mai vechi. Aşa cum am menţionat atunci, redăm capitolul al treilea din călătoria noastră pe meleagurile dobrogene, poposind astăzi în satele din sudul judeţului Constanţa. De peste trei decenii, Canalul Dunăre - Marea Neagră a intrat în exploatare, după o muncă titanică depusă de angajaţi, militari, dar mai ales de către deţinuţi politici. Construcţia impresionantă face legătura între porturile dunărene din Europa Centrală şi Marea Neagră, fiind un obiectiv strategic pentru economia României, împărţind judeţul în două emisfere.
 
Redăm mai jos istoria pe scurt a unei părţi a judeţului Constanţa, poposind prin localităţile unde Imperiul Otoman a lăsat o moştenire grea Dobrogei.

Locul lui Tekir şi al măgăruşului său

Denumirea oraşului Techirghiol derivă din cuvântul turcesc Tekirgöl, care înseamnă „lacul barbunului“. Legenda spune că oraşul a fost înfiinţat de Techir, un bătrân olog şi orb care a ajuns odată cu măgarul său, din greşeală, pe malul acestui lac, în care mulţi bolnavi şi-au găsit tămăduirea.
 
Numele Adamclisi este forma românizată a denumirii turceşti Adam Kilisse, care se traduce Casa lui Adam. Turcii i-au dat oraşului această denumire întrucât au considerat impunătorul monument roman Tropaeum Traiani drept lăcaş de cult. Comuna are în componenţă şi satele Abrud, Hațeg, Urluia și Zorile.
 
Lângă Adamclisi se găseşte şi comuna Deleni. Până în 1940, localitatea s-a numit Ienidja. Numele comunei şi cele ale satelor componente au intrat în literatura arheologică întrucât carierele de piatră din areal au fost exploatate de către romani încă din secolul al II-lea, atunci când s-a construit Monumentul Triumfal de la Adamclisi. Ţinutul este cunoscut şi pentru calcarele care prezintă calităţi deosebite pentru prelucrare, fiind cristalizate şi strălucitoare.

De la Unirea, la 23 August

Denumirea localităţii 23 August derivă din trecutul comunist al ţării. În anii 1994 şi 1996, s-a încercat schimbarea numelui, însă locuitorii au optat pentru menţinerea lui, din motive economice. Se dorea ca localitatea să se numească Unirea. La sfârşitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Tatlageac sau Tatlâgeac, făcea parte din plasa Mangalia a județului Constanța și era formată din satele Tatlageac-Buiuc și Tatlageac-Cuciuc, cu 568 de locuitori. În comună existau patru geamii (câte două în fiecare sat. Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna în aceeaşi plasă, având 870 de locuitori în satele Mungeapunar de Tatlageac, Tatlageacu Mare, Tatlageacu Mic și Pervalia. În 1931, comuna a căpătat alcătuirea actuală, după ce satul Tatlageacu Mare a luat denumirea de Domnița Elena, satul Tatlageacu Mic a fost rebotezat Dulcești, iar satul Pervelia - Moșneni; comuna însăși a primit numele de Domnița Elena. După Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a decis schimbarea numelui comunei și al satului de reședință în 23 August. Comuna a trecut la raionul Constanța din regiunea Constanța, apoi, după 1960, a trecut în subordinea orașului regional cu statut de regiune Constanța. În 1968, orașul Constanța a devenit municipiu reședință de județ, iar comuna 23 August a devenit comună suburbană a acestuia.
 
În trecut, se numea Ghiuvenli. Referitor la înfiinţarea comunei Chirnogeni, legenda spune că, la vreo 56 de kilometri de Constanţa, la jumătatea liniei dintre Medgidia şi Bazargic, se afla comuna „Ghiuvenlia”. După realipirea Dobrogei în urma războiului din 1877 - 1878, românii au încercat să se stabilească în localitatea Chirnogeni de astăzi, dar turcii nu permiteau niciunui român să se mute în zonă, creându-le tot felul de probleme. A treia încercare s-a făcut cu români din comuna Chirnogi - Ilfov în 1894, fiind aduse circa 40 de familii cărora le-au fost distruse casele pentru a nu mai avea unde să fugă şi să fie nevoiţi să supravieţuiască alături de tătari. Aceştia din urmă au încercat şi de această dată să-i facă pe români să plece, dar nu au reuşit.

Mustafa a fost aici

Actualul nume al satului Comana a fost dat după numele unuia dintre primii locuitori ai lui, Teodor Comănescu. Primii colonişti au venit după 1877, dar un grup masiv de împroprietăriţi a venit în anul 1893 din Albeşti şi Urluiasca, din judeţul Olt. Potrivit unor documente ale vremii, satul Comana era în secolul al XIX-lea un mic, dar vechi sat turcesc, a cărui dată de înfiinţare nu se cunoaşte. Acest sat se numea Mustafa Acî, numit de românii veniţi după 1877 Mustafacî. Traducerea numelui în limba română ar fi „Mustafa de lângă pom“. În ambele versiuni era probabil vorba de Mustafa, unul dintre primii locuitori ai satului. Comuna mai are în componenţă şi satele Tătaru şi Pelinu. Satul Tătaru a fot întemeiat de tătarii retraşi aici din Crimeea. Vechea denumire era Azaplar, care, în traducere, însemna „apa adâncă“. Pelinu este unul dintre satele vechi turceşti. După plecarea locuitorilor turci din 1877, majoritatea locuitorilor rămaşi era reprezentată de tătari. Primii români care s-au stabilit aici veneau din Sibiu. Vechea denumire era Carachioi, care însemna „satul negru“, din cauza terenului secetos şi a lipsei apei.

Satul lui Costinescu

Comunei Costineşti i-a fost atribuit numele după Emil Costinescu (latifundiar şi om politic de la sfârşitul secolului al XIX-lea). El a evoluat dintr-un mic sat pescăresc (1960) într-o destinație de vară, foarte populară printre cei tineri și în special printre studenți. Teritoriul localităţii Costineşti se suprapune pe vechea vatră a unei mici colonii greceşti (emporion) numită Parthenopolis. În Evul Mediu, localitatea era cunoscută sub denumirea de Mangeapunar. În perioada 1840-1940, satul a fost populat de aşa-numiţii germani dobrogeni şi a purtat denumirea de Büffelbrunnen (Fântâna bivolului). În anii 1960, apare pe hartă sub denumirea de „Dezrobirea“ sau „Libertatea“. Comuna mai are în componenţă şi satul Schitu. În trecut, s-a numit Mangeanpunar. Localitatea a fost întemeiată în 1897 de germani, cu denumirea Klein. În 1940, au fost strămutate în Germania 130 de persoane de etnie germană (cunoscuți ca germani dobrogeni) din Schitu.
 
Cumpăna - în 1924, satul Hasi-Duluc (Satul Cumpăna de astăzi) - are un deputat în Parlament, în persoana lui Constantin Alimănişteanu, rudă cu Ion Brătianu. Graţie lui, satul îşi schimbă numele în Cumpăna (1926) luându-se în calcul că aşezarea este la o înălţime de aproximativ 60 de metri, relief ce formează o cumpănă între două bazine hidrografice ce se scurg spre est şi vest. Numele din trecut, Hasi-Duluc, denumire turcească, vine de la un deal de aproximativ 65 de metri, ce se afla aşezat în nord-vestul comunei, care închidea o vale mică, Carsi Dere, prin care se scurgea un mic pârăiaş. Comuna a avut în componenţă şi satul Straja, „ras“ de pe faţa pământului de comunişti la construcţia Canalului Dunăre - Marea Neagră. Din vechea vatră se mai poate vedea astăzi, la trecerea pe Autostrada Soarelui, în dreptul podului de la Murfatlar, o aripă ridicată pe vatra fostei localităţi.

Între turci şi nemţi

Comuna Mereni s-a format în jurul anului 1774, sub denumirea de Edilchioi (actualmente, Miriştea), denumire dată de turcii care şi-au întemeiat aşezări aici. Prin anii 1929-1930, cu noua lege administrativ-teritorială, s-au schimbat numele satelor astfel: satului Enge-Mahale (Mahalaua ascuţită) i s-a dat numele de Mereni, satului Edilchioi i s-a dat numele de Miriştea şi satului Uzumlar i s-a dat numele de Lungeni. În perioada 1890-1892, localitatea Osmancea de azi a fost populată cu coloniști de origine germană, cunoscuți ca germani dobrogeni. Majoritatea au părăsit localitatea în 1940, fiind strămutați cu forța în Germania, sub lozinca Heim ins Reich (Acasă, în Reich). Satul Ciobăniţa, legat în prezent de comuna Mereni, a avut denumirea turcă Agemler, nume pe care localitatea l-a purtat până în 1940. Satul a fost populat în 1923 de germanii dobrogeni și a purtat, până în 1940, în dialect local, numele de Adschemler sau Atschemle.
 

Oltina şi-a păstrat vechea denumire de Altenum (Altinum), consemnată documentar din secolul I, potrivit documentelor administraţiei turceşti. Antoniu Rufus şi fiul său, Marcus, sunt consideraţi primii locuitori ai vicusului Altinum, numele lor fiind găsite pe o tăbliţă datând din anul 99 şi găsită în secolul al XIX-lea. Comuna mai are în componenţă alte patru sate: Strunga, Răzoarele şi Satu Nou.

Tuzla. Pe vremea grecilor, Tuzla purta numele de Stratonis, iar după ocuparea otomanilor, a luat numele de Tuzla, care, în limba turcă, înseamnă salină (tuzlu) / sărat (tuz), dat fiind faptul că în apropiere se află lacul Techirghiol.

 Hasancea şi Omurcea, într-unul singur

Localitatea Valu lui Traian s-a format, conform noii împărţiri administrativ-teritoriale din 1967, din satele Valea Seacă şi Valu lui Traian, care, datorită dezvoltării şi ritmului intens de construire, s-au apropiat una de cealaltă, contopindu-se. Cele două sate, Valea Seacă şi Valu lui Traian, au existat ca unităţi distincte sub numele de Hasancea (Valu lui Traian) şi Omurcea (Valea Seacă), ambele fiind aşezate pe linia celor trei valuri romane, zise ale lui Traian, şi anume pe cel mai important dintre ele, Valul de piatră. Pentru prima dată, denumirea de Valu lui Traian apare în documentele oficiale în luna octombrie 1925.

Numele oraşului Ovidiu este legat de cel al vestitului poet latin Ovidius, simbol al trecerii romanităţii pe aceste meleaguri. Există multe presupuneri că mormântul poetului Ovidius s-ar afla pe această insulă, aşa cum circulă şi legende precum că cei doi stejari bătrâni ce se înalţă aici ar fi fost plantaţi chiar de poet. Actualul oraş Ovidiu a fost denumit în trecut şi Silişte (nume care datează de prin anul 1650), Sut Ghiol (denumire din anul 1802) şi Canara (nume avut începând cu anul 1845).