Editorial Politica şi tichia de mărgăritar a femeii cu barbă

Trebuie să recunosc de la bun început că nu am urmărit Eurovisionul din acest an cu foarte mare interes, fiind deja scârbită de modelul după care se distribuie voturile. Am urmărit competiţia strict din punct de vedere al divertismentului şi nu am putut să nu observ ulterior că poate singurul lucru care mai ţine în viaţă concursul în ţara noastră este controversa. Este evident: Eurovisionul din acest an a divizat Europa în două, mai ceva că Zidul Berlinului. Unii critică dur rezultatul, alţii îl apreciază. Prima ediţie a concursului Eurovision s-a disputat în anul 1956, la Lugano, Elveţia. Manifestarea muzicală era pe atunci organizată de cea mai mare asociaţie a televiziunilor publice din Europa (European Broadcasting Union - EBU). Spectacolul, pe care îl putem considera extrem de longeviv, se transmite în toată lumea de 58 de ani. Se presupune deci că manifestarea şi-a propus să promoveze valorile şi muzica de calitate. Multă vreme a şi reuşit să ducă la îndeplinire acest obiectiv. Doar că, pare-se, din ce în ce mai vizibil, în ultimii ani Eurovisionul a devenit un soi de papamobil al politicii ţărilor europene. Competiţia disputată la Copenhaga în acest an a dezvăluit încă o dată - dacă mai era cazul - că s-a abdicat de mult de la principiul fundamental al concursului (artă, valoare, muzică de calitate) în favoarea intereselor „mărunte “ale naţiunilor europene. Însuşi prim-ministrul României, prezent la Copenhaga la finala Eurovisionului, a demonstrat că nu s-a dus acolo ca la un spectacol de operă: „Lecţia este că România nu are încă foarte mulţi prieteni “. Mă-ntreb atunci, ca simplu spectator român, de ce atâta război între artiştii români când vine vorba despre mersul la Eurovision, când este evident că vor mai trece muuuuuuuulţi ani până când apele politicii româneşti se vor vărsa limpezi în marele ocean al Europei şi vom putea adjudeca mai mult decât o (onorantă) poziţie a treia? Până când României i se va permite să atragă suficiente voturi încât să ajungem să organizăm Eurovisionul, multă vreme va mai trece, aşa că trebuie să ne mulţumim să o privim, cu admiraţia pe care o merită orice învingător, pe „femeia cu barbă “a Austriei.