Editorial Satele noastre încremenite în timp fac de râs familia europeană. După opt ani, încă ne zbatem în noroaie

După opt ani de la intrarea în UE, satele noastre au rămas încremenite în timp. Fac de râs familia Europeană, luptându-se încă în noroaie pentru a supravieţui. Mai-marii ţării ajută la scufundarea ruralului în sărăcie.
 
 Au trecut deja 8 ani de când România a intrat în marea familie a Uniunii Europene. Un ideal ţintit de mulţi ani, aderarea la UE a fost posibilă abia în 2007. Mulţi credeau atunci că UE ne va salva. Ne va scoate din noroaie, ne va spăla frumos, ne va pupa pe frunte şi va munci pentru noi astfel încât să o ducem bine. Că doar aşa ne puteam alinia marii familii. Dar nu a fost să fie. E drept, am intrat în UE, e drept, europenii ne-au dat bani să ne spălăm, să ne facem frumoşi, să căutăm soluţii să ieşim singuri din noroaie, să mergem la şcoli să învăţăm cum să ne descurcăm singuri, că doar nu va sta după noi o veşnicie, ca o cloşcă ocrotitoare. Dar cum, cine să facă eforturi în locul nostru, de ce să nu primim mură în gură?! Şi mestecat. Aşa că cea mai mare parte din banii pe care îi putea lua România pentru a face din satele româneşti un paradis au rămas în continuare la europeni. Am stat pe un morman de bani, da nu prea ne-am obosit să facem eforturi să îl luăm acasă. După opt ani de viaţă, atât cât are România experienţă în UE, un copil trebuie deja să ştie să scrie, să citească şi să facă exerciţii de aritmetică. Copilul de opt ani al UE, România, încă se joacă în praf şi noroi. Satul românesc nu a reuşit să iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii. Odinioară, satul era privit ca fiind temelia identităţii noastre. În zilele noastre, jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. După ce a fost exaltat de literatura şi istoriografia romantică, satul a devenit doar un tărâm uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Astăzi, nu doar că familia adoptivă europeană nu se uită la multe dintre satele noastre încremenite în timp, dar nici părinţii de la putere, aflaţi la Bucureşti, nu se străduiesc deloc să alimenteze cu oxigen primăriile din comunele ţării. Poate de aceea, Guvernul a împărţit încă de la începutul anului satele României în două tabere: privilegiaţi şi condamnaţi.