Editorial Oamenii vii sunt neinteresanţi

Veştile bune sunt plictisitoare. Proiectele pozitive sunt privite cu reticenţă şi dezinteres, în timp ce ochii ageri şi urechile ascuţite caută nod în papură. Scandalul, informaţiile aflate de pe gaura cheii, dezastrul şi veştile proaste sunt cele care zgândăresc urechile şi zguduie curiozitatea.

Cine să fie interesat de medaliile pe care elevii noştri le cuceresc, acum, când mai important este cine şi pe unde mai face videochat, cine s-a mai afişat cu vreun pistol în faţa colegilor?! Acuş-acuş se apropie sezonul examenelor, când nimeni nu va mai da doi bani pe modul haotic în care este construit sistemul de învăţământ, ci de notele dezastruoase pe care absolvenţii de liceu le-au obţinut la Bacalaureat. Examenul de maturitate. Mulţi au rămas repetenţi la acest capitol. Era o vreme când şi ultimul elev din şcoală, rămas de trei ori repetent într-a doua, ştia să citească măcar pe silabe şi să îşi scrie numele. Astăzi, nu mai avem nevoie de scrierea olografă. Avem computere şi gadget-uri high-tech prevăzute cu touch screen.

Avem mii de prieteni virtuali şi o viaţă colorată pe social media, dar comunicarea a dispărut. Avem clădiri de sticlă şi blocuri impunătoare cu zeci de etaje, dar ne lipseşte fundaţia: nu mai avem edificiile istorice; clădirile monument zac în paragină, distruse de nepăsare. Cazinoul lăsat pradă furiei zeului Poseidon şi păsărilor cerului este doar unul dintre cele mai grăitoare exemple. După ani în care gigantul de pe faleză s-a înecat într-un strigăt mut, dau primele raze de soare: emblema litoralului va fi reabilitată. Cândva, într-un interval (incert) de opt ani. Că aşa e la noi. Vorba poetului: „Căci mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă“.

Avem în continuare talente, artişti cu nume sau doar artişti cu voci şi fără feţe, rămaşi în umbra sclipirii ecranului. Unii dintre ei sunt undeva pierduţi în timp. Ies la lumină doar atunci când se întâmplă ceva spectaculos cu ei. Nu, nu când câştigă vreun premiu important la vreo competiţie prestigioasă. Fie au fost văzuţi la plajă în bustul gol, fie au fost zăriţi mâncând în oraş. Asta nu este nimic, însă mai trist este atunci când se mai aude ceva despre ei în momentele de răscruce. Când sunt bolnavi, când sunt în nevoie sau înainte să li se scrie necrologul. Oamenii aproape morţi sunt cei care dau viaţă spectacolului. Oamenii vii sunt neintersanţi!