Editorial Săptămâna patimilor... gospodinelor şi a profitului obţinut din plânsetul mieilor

Este Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, cum mai este cunoscută în popor, săptămâna în care toţi creştinii au datoria morală de a rememora patimile Mântuitorului. Este şi săptămâna în care se foloseşte intens îndemnul „să fim mai buni, mai milostivi etc.“. La fel de bine putem să o numim săptămâna în care marile lanţuri de magazine îşi freacă mâinile a profit şi scot la înaintare produse frumos ambalate şi colorate, că doar, deh, tot românul trebuie să aibă masa îmbelşugată de Paşti. Şi iată cum încărcătura creştină pe care ar trebui să o aibă aceste zile se transformă în săptămâna patimilor pentru cei aflaţi în goana după cadouri, în căutarea mielului perfect îngrăşat - nici „prea-prea, nici foarte-foarte“ -, pentru gospodinele care dau zor să fie toate puse la punct în casă, „să nu ne găsească Paştele cu casa neîngrijită“, după cum ar spune ele. Mai departe, sudoarea cu care se vopsesc ouăle perfecte, încercările de a face pasca perfectă din ingredientele alese din noianul ofertelor supermarketurilor, friptura de miel atent scăldată în condimente care de care mai sofisticate. Apoi, atenţia e direcţionată asupra asortării veselei, a şerveţelelor, cu masa pe care se vor găsi bucatele atent pregătite anterior. Iar după câteva ore de îmbuibare, s-a dus Paştele. Cu ce rămânem aşadar din toată această trudă? Păi: supermarketurile rămân cu un profit consistent, clienţii rămân cu portofelele mai... uşoare, crescătorii de animale rămân cu ograda mai goală, căci noi am învăţat că este creştineşte să omori un animal nevinovat pentru îndestularea de Paşti, consumatorii de drob rămân cu ceva kilograme în plus, iar „workaholicii“, cu câteva zile de odihnă. Şi altceva? Unde e morala creştină? Unde este învăţătura dogmatică? Unde este conştientizarea sacrificiului suprem? Unde e acea sărbătoare cu miros specific de primăvară, cu gânduri de recunoştinţă şi cu dorinţa de a fi mai buni? Nu mai e!!! De mult timp, încerc să regăsesc acel Paşte pe care îl trăiam când eram copil, asfinţitul din Săptămâna Mare, pictat în culori aparte, mirosul copacilor proaspăt văruiţi, femeile ce fredonau în timp ce vopseau ouăle, faptul că nu ştiam că deliciosul drob este făcut din lacrimile mieilor despărţiţi de mamele lor. Îmi lipseşte acea perioadă în care preoţii nu veneau din uşă în uşă să vestească Paştele, dar aveau „acea“ blândeţe în ochii ce nu străluceau doar la vederea banilor. Îmi lipseşte liniştea sărbătorilor de Paşti, pe care nu cred că o voi mai regăsi vreodată în această lume nebună, ne bună...