Editorial Visul american în visul belgravistan. Cu glazură de aur, că aşa le place copiilor

În urmă cu aproximativ un an, vedeam pentru prima dată la TV o reclamă oarecum şocantă, în care o femeie, originară din Belgravistan, dădea pe răzătoare un lingou de aur.

„Aşa le place celor mici, cu glazură“, era replica femeii îmbrobodite cu un batic, dar îmbrăcată într-o rochie scumpă, o gospodină care îşi aştepta soţul de la „muncile câmpului“. „Petrol, gaze de şist, diamante“ - asta „cultiva“ soţul care cobora, ostenit, după o zi muncă, dintr-un elicopter luxos. Bucătăria şi celelalte camere ale casei erau decorate cu nenumărate tablouri. Sigur se găsea vreun Pablo Picasso, vreun Warhol, vreun Tonitza, vreun Luchian, vreun Petraşcu, sau măcar un „Piuliţă“ (sic!), dacă nu chiar un veritabil Constantin Piliuţă. Sigur, pe atunci, recunosc, am apelat la prietenul Google pentru a vedea dacă această ţară Belgravistan (sau măcar oraş, periferie, ceva) există cu adevărat şi de unde pot cumpăra cât mai repede un bilet de avion. Dus. Evident, nu există (din păcate) un adevărat paradis ca acela unde moneda euro nu are nicio valoare (poate francul elveţian ar avea vreo şansă de afirmare). Însă visul „belgravistan“ pare că i-a impresionat pe mulţi care s-au gândit că pot trăi în România la fel ca în ţara fantasmagorică din reclamă. Sau poate tocmai ei sunt belgravii clandestini din ţara noastră. Cei care ar putea avea lingouri ascunse şi ştiute doar de privirile lor, cei cu tablouri demne de tapetat nu doar o cameră, ci o întreagă galerie de artă, cei pentru care câţiva euro înseamnă - la fel ca în reclamă - o jignire, discuţiile purtându-se în sume cu multe zerouri sau în procente.

Ultima reclamă filmată în ţara unde curge lapte şi miere, mă rog, petrol şi aur, aduce iarăşi cu realitatea României zilelor noastre. Eh, de unde lapte şi miere ori petrol şi aur la noi?! Nu, este vorba despre un proces, mediatizat în direct la toate televiziunile belgrave, în care unul care a îndrăznit să practice preţuri mici este aruncat în temniţă. La final, aşa, ca pentru săraci, îi este vârât pe sub uşa celulei un homar, masa de prânz, probabil. Ce-i drept, la cât alocă statul român pentru întreţinerea lunară a unui deţinut, nu ar fi exclus ca şi în România să fie posibil un astfel de meniu...