Editorial Ipocrizia, la masculin si feminin

Cred că dacă ar dispărea ipocrizia, lumea ar deveni un imens câmp de luptă. Se întâmplă din când în când câte un eveniment care mă face să-mi dau seama că această atitudine este un fel de tampon emoţional între noi şi restul lumii - lume faţă de care noi nu putem fi noi înşine.

De curiozitate şi pentru că mi s-a întâmplat ieri ceva care m-a făcut să am o revelaţie, am căutat pe internet cuvântul ipocrizie. Am găsit mai multe definiţii, conform DEX, ba mai mult decât atât, chiar şi un ghid (n-am găsit un îndreptar) care îţi dă câteva ponturi despre cum să fii ipocritul perfect sau ipocrita perfectă, pentru că n-aş vrea să se simtă cineva lezat - un sex sau celălalt, bineînţeles. Pentru că şi ipocrizia are genul ei, feminin sau masculin. Din unghiul meu de vedere, cel feminin adică, mi se pare mai greu de suportat ipocrizia masculină, cea feminină este de obicei nevinovată, pentru că o practicăm toate minunându-ne în faţa unei bluziţe sau fustiţe pe care colega noastră şi-a achiziţionat-o, când de fapt, nu ne dă pe spate. Este o ipocrizie nevinovată până la urmă, pentru că fie vrem ca persoana respectivă să zâmbească în continuare în ziua aceea, fie nu vrem să părem nesuferite sau invidioase. Ipocrizia la masculin însă, mi se pare mai urâtă pentru că, te-aştepţi, de obicei, ca bărbaţii adevăraţi să fie dintr-o bucată, să-ţi spună verde în faţă: e albă sau neagră. Nu te-aştepţi de pildă, ca un bărbat să-ţi spună în faţă săru' mâna şi apoi, când se întoarce cu spatele să-ţi zică, în sinea lui, de pildă: „mdeh, te-ai crede vreo mare deosebită" sau poate şi mai rău. Te-aştepţi de la femei să spună una în faţă şi alta în spate. Dar de la bărbaţi parcă nu te aştepţi. Bărbaţii ar trebui să aibă alte preocupări, să lase aceste mici josnicii fetelor. Bărbaţii adevăraţi sunt cei care trebuie să apară ca superman din cer să ne repare maşina, să ne ia apărarea când un nebun ne arată în trafic degetul din mijloc sau, la fel de bine, de ce nu, să ne pună în faţă o mâncare caldă, după o zi istovitoare în care ei au ajuns înaintea noastră acasă. Da, sună ideal şi nu este chiar aşa de ireal cum pare. Revenind la ipocrizie, ea are multe feţe şi denumiri tot atâtea: făţărnicie, falsitate, prefăcătorie, duplicitate, perfidie, viclenie, fariseism, machiavelism ş.a.

Aşa cum spuneam mai devreme, trebuie să acceptăm că ipocrizia ne ajută să trăim cu cei din jur, şi în cazul unora şi cu ei înşişi (lol). Practic, ipocrizia este un fel de reciclare a frustrărilor noastre, şi are cam aceeaşi întrebuinţare ca şi uitarea pentru memorie, pentru că nu ne încarcă cu sentimentele negative pe care le-am avea dacă am spune mereu totul verde în faţă. Este aşadar, un fel de defulare, de excreţie a aceloraşi frustrări. Problema apare atunci când începe să miroasă urât.