Aniversări la Tomis, în ianuarie 2020, ale unor intelectuali români de sorginte aromână (I) Poetul şi prozatorul Cola Fudulea (n. 5 ianuarie 1940) - un Caragiale şi Creangă al aromânilor (galerie foto)
ro
07 Jan, 2020 00:00 Stoica LASCU 07 Jan, 2020 00:00 07 Jan, 2020 00:00 ZIUA de Constanta 5752În planul culturii şi spiritualităţii românilor, zodiile au hărăzit ca în luna lui Gerar (sau Ghinar, în dialect) să se ivească pe Lume geniul tutelar al Neamului – Mihai Eminescu (după ce, patru decenii mai devreme, la 1 ianuarie 1809, în mediul aromânesc dintr-un orăşel din Ungaria să se nască aromânul moscopoleanul Atanasie Şaguna, cel care, canonizat în 2011 de către Biserica Ortodoxă Română, va deveni Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Păstorul spiritual şi naţional-cultural al drept-credincioşilor ortodocşi români transilvăneni); la umbra lui, însă, la distanţă de câteva zeci de ani, tot în ianuarie – sau Cărindar, cum se mai spunea în vechime – aveau să se nască, în spaţiul românesc dintre Dunăre şi Mare, şi doi dobrogeni, de sorginte aromână, ce au a conferi, în sfera Literelor&Umanioarelor, un plus de distincţie şi individualitate.
Este vorba, mai întâi, de poetul, prozatorul şi memorialistul Cola Fudulea – de la naşterea căruia, la 5 ianuarie 1940, se împlinesc, iată, opt decenii. Jurist prin formaţie (fost magistrat şi advocat), dânsul este – în spaţiul literelor şi culturii dobrogene personalitatea-i nu este asumată, cu tărie şi consecvenţă, ca atare: cred că nu este nici membru al Uniunii Scriitorilor din România, asociaţiunea care, avându-l membru, s-ar onora pe ea însăşi) cel mai de seamă prozator român, din zilele noastre, de expresie aromână – „din stirpea lui Caragiale”, cum a fost, pe bună dreptate, numit.
Traiectul vieţii sale (căsătorit cu o destoinică dăscăliţă fărşiroată, Aurica Pariza /n. 2 noiembrie 1943 la Palazu Mic/, absolventă a Şcolii Pedagogice în 1963, devotată şi afectuoasă soţie şi mamă a doi băieţi, gemeni) se constituie într-un alter-ego al ramurii balcanice a neamului românesc – aromânii –, cu avatarurile a ceea ce înseamnă dislocări, tradiţionalism, mentalităţi şi dinamică a ocupaţiunilor, adaptări la modernitate şi vectori ai acesteia; aparţine ramurii grămoştene a lor (trăitori, cu turmele de ovine, tutipuita lor, în Rodopii Macedoniei), stabiliţi la finele anilor ’20 în Ţară (sudul recuperat, în 1913, al Dobrogei – numit şi Cadrilater sau Dobrogea Nouă/Ţara Nouă).
La momentul naşterii, familia se afla, laolaltă cu întreg neamul – potrivit, încă, tradiţiilor patriarhale de organizare şi viaţă socială – în localitatea sud-dobrogeană Toccilar, la câţiva kilometri din Bazargic/Dobrici; nu împlinise anul când, în toamna lui 1940, ca urmare a cedării sudului Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra), familia (părinţii, Gheorghe şi Chiraţa vor avea cinci copii – ultimul este regretatul magistrat Anton /Donca/ Fuduli /+2007/) este stabilită, în cadrul schimbului de populaţie, la Ceamurlia de Sus (jud. Tulcea), de unde plecaseră bulgarii; primele şase clase primare le va face în noua aşezare (iar clasa a VII-ea la Ceamurlia de Jos – la internat); este absolvent al primei serii (era un ciclu de trei ani) a Liceului din Babadag (1953-1956); un an este profesor suplinitor, în satul său, de Limba Română, Limba Franceză şi Constituţie; în 1957 dă admitere la Facultatea de Drept din Bucureşti (poate da acum examen, căci în anul respectiv tatăl său fusese „deschiaburit”; nota bene – în noiembrie 1957 regiunea Constanţa este declarată prima regiune colectivizată din Ţară, primul G.A.C. fiind înfiinţat în 1949, tocmai la Ceamurlia de Jos, satul natal al demnitarului Vasile Vâlcu, diriguitorul regional al „vremurilor noi”...).
La terminarea Facultăţii (a fost coleg de cameră, la Căminul Studenţesc, cu Nicolae Cochinescu, viitor procuror-general al Republicii – român ardelean, dintr-un sat din Sălaj, născut şi dânsul în acelaşi an, şi aceeaşi lună, dar la 19 ale lui Genariu), în 1961, după câteva luni ca jurisconsult la ICRTI Tulcea şi efectuarea stagiului militar, este repartizat ca procuror (cel mai tânăr din Ţară – avea doar 22 de ani) la Hârşova (Procuratura Raională; după şase luni de activitate, a devenit – cu dispensă de vârstă – procuror-şef raional), pentru ca din februarie 1968 până în martie 1973 să profeseze în noul judeţ dobrogean (ca urmare a reorganizării administrativ-teritoriale) – Tulcea, ca procuror-şef. Se va remarca repede, în plan profesional (era singurul jurist din raion – şi foarte puţinii din regiune – care colabora, atât de tânăr, la „Revista română de drept”), într-o perioadă când încă mai avea colegi, procurori-şefi chiar, fără studii liceale, doar cu absolvirea celor şase luni ale Şcolii Juridice...). Structura sa intelectuală – iniţial, a vrut să dea examen de admitere la Facultatea de Filosofie; trebuia, însă, şi aici, dispensă de vârstă! – l-a făcut, în cele din urmă, să părăsească magistratura, unde şi-a exercitat cu deosebit profesionalism (la examenul pentru definitivat în procuratură s-a clasat pe locul al doilea pe ţară), conştiinciozitate şi corectitudine atribuţiunile de serviciu. Din 1973 a devenit – prin concurs – advocat (la Medgidia, iar din 1981 la Constanţa), specializat în speţe de Drept Civil.
Magistratul şi advocatul Nicolae Fuduli va rămâne însă în spiritualitatea dobrogeană de astăzi în calitatea lui de literat – poetul, prozatorul şi memorialistul de expresie aromână Cola Fudulea. Nu are o operă, publicată, foarte întinsă: autor a unui volum de poeme – Trec añil’i şulinar. Poeme în grai aromân [Cuvânt înainte: Hristu Cândroveanu, pp. 5-6], Editura Litera, Bucureşti, 1985 /64 pp./; a altuia de proză – Vîră noauā, vîră veacl’e. Schiţe umoristice. Cu o postfaţă de Hristu Cândroveanu, Editura Litera, Bucureşti, 1986 /92 pp./; respectiv a patru volume de „povestiri” – Aeshtsã armãnj – oaminj dit pirmiti. Tom I – Pirmituseri dit Balcanj [Zbor di la Editor/: Tiberius Cunia/, pp. 5-20]. Tom II – Pirmituseri dit Rumãnie; Tom III – Alti pirmituseri dit Balcanj [Zbor di la Editor/: Tiberius Cunia/, pp. 5-10]; Tom IV – Alargu pisti muntsã, shi Alti pirimituseri [Zbor di la Editor /:Tiberius Cunia/, pp. 5-16], Editura Cartea Aromână, Fayetteville [USA], Constanţa, 1998, 2004; Editura Cartea Aromână, Editura Sammarina, f.l. [Constanţa], 2013 [pe cop. I: 2014] /204 + 208 + 140 + 238 pp./.
Cunoscător nativ fin al graiului matern, în toate subtilităţile sale stilistice şi variaţiunile lexicale, posesor al darului înnăscut al povestirii şi al „pictării” etnografice, psihosociale şi sufleteşti a vieţii congenerilor săi – aşa cum au subliniat comentatorii scrisului său la vremea apariţiilor editoriale, cum vom vedea mai jos –, Cola Fudulea se numără printre poeţii cei mai de seamă aromâni de astăzi din ţara noastră, cu operă afirmată în ultima jumătate de veac (în suita strălucitelor personalităţi poetice Nicolae Caratană, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Chiraţa Iorgoveanu-Manţu, George Vrana ş.a.; povestirile şi schiţele sale îl situează între creatorii dialectali de prim rang – exigenta („Mini (nu mi cunoşţî tini) nu ḑîcŭ zboară n-al’iurea, ḑîcŭ aţea ţi easte”) şi rafinata profesoară Matilda Caragiu-Marioţeanu (12 iulie 1927-11 martie 2009) îl socoteşte chiar, într-o epistolă /inedită/ ce i-a adresat-o după apariţia volumului de „schiţe umoristice”, superior literar lui Nicolae Baţaria, autorul clasic al cunoscutelor Părăvulii (apărute la începutul secolului trecut): „Limba ta armănească easte multu muşată, curată şi di ună expresivitate ţi, potu s-dîcŭ, de multe ori îlŭ treaţe ş-Batzaria”; iar „povestirile” (pirmitili din cuprinsul volumelor Aeshtsã armãnj – oaminj dit pirmiti), multe cu un vădit caracter autobiografic şi memorialistic, îl situează şi în suita unor cronicari ai unor situaţii şi moravuri de altădată – ce surprind multiple aspecte din viaţa congenerilor săi, din locurile de baştină în Balcani sau în Dobrugea –, a unor povestitori şi creatori din stirpea /şi a/ lui Creangă... (memorabilă sunt, între multe alte „întâmplări rememorate”, vizita şi discursul ministrului Sănătăţii, dr. Flurica Bagdazar – prima femeie ministru din istoria României –, „unã armãnã din soea-al Ciumetti”, la „ãrmãnjlji di-aua, dit hoarli di Dobrugea”, care „au multi problemi cu vãsilia”).
Este de spus că înainte de fi „fixate” în volum de sine stătător, versurile lui Cola Fudulea circulau de mulţi ani în mediile aromânilor, fiind „cântate” la petreceri şi nunţi; unele au fost puse pe note muzicale de cel mai cunoscut şi apreciat rapsod popular aromân din Dobrogea, cantuatorul Hrista Lupci (n. 17 decembrie 1949) – precum, Hoara noastră (A noasta-i hoara Ceamurlia), Hai feata mea, Bati, vimtul, bati, Di ahâti ori…, Cât ti voi, Dzuă ş-noapte mi-anṽisedz (Aide,lea feată), Vrearea mail’ei (Soarli ali maie).
De o modestie cu totul aparte, cunoscutul deja creator literar în graiul matern a făcut pasul debutului la insistenţele prietenilor (Vîră noauā, vîră veacl’e a fost tipărit „la cererea profesorul Traian Iancu şi a soţiei sale, verişoara mea”), rolul detrerminant de catalizator avându-l însă Hristu Cândroveanu (5 februarie 1928-9 decembrie 2013): „să scrii proză, poezii mai scriu şi alţii”, i-a recomandat în 1985 cunoscutul critic literar – el însuşi valoros scriitor dialectal –: „de ce ai aşteptat până acum, puteai avea până acum o operă”; în martie 1985 apare volumul de „poeme în grai aromân”, elogios prezentat de exigentul critic: „Cola Fudulea este un poet adevărat, de incontestabil talent. Cu această carte a sa, el se adaugă cu cinste pleiadei de creatori, mai vechi şi mai noi, care au ilustrat şi ilustrează şi azi, cum se vede, literatura de expresie aromână”; şi tot el semnala în „România literară (17 iulie 1986), apariţia unui „debutant remarcabil”, „în poeme hai-ku”; şi tot acest important intelectual aromân, din ramura fărşiroţilor, avea să spună, nu fără năduf: „a trebuit să vii tu, un grămoştean (dar, nota bene: reamintim că soţia-i este fărşiroată... – n.n.), ca să scrii, cu mijloace artistice, despre fara mea, nu s-a ivit din rândul soiei mele cineva care s-o facă la nivelul artistic al tău”.
Cărţile lui Cola Fudulea au fost elogios primite de puţinii comentatori – cunoscători ai dialectului aromân – care au fixat, în reviste din Constanţa şi Capitală (ori în antologii apărute în străinătate), locul şi importanţa scrierilor sale în ansamblul literaturii române de expresie aromână, a aromânisticii în general (primele două volume au circulat, în samizdat, xerografiate, din mână-n mână, printre aromânii din Grecia – unde, şi în anii ’80-’90, şi astăzi, doar incidental se puteau publica cărţi de literatură în aromână, mai ales originale şi în grafia latină). Şi din care, la acest ceas aniversar, oferim concetăţenilor interesaţi de fenomenul literar românesc, câteva extrase:
Hristu Cândroveanu, Cuvânt înainte, în Trec añil’i şulinar (p. 6)
„Autorul versurilor de faţă, om de profundă sensibilitate, bun cunoscător al vieţii spirituale a aromânilor, le-a cântat acestora bucuriile şi necazurile, gândurile lor frumoase, încă din anii tinereţii. Fire delicată însă şi modestă, şi-a tot amânat debutul editorial până astăzi, în anii maturităţii. Când a făcut-o mai cu seamă la insistenţele prietenilor şi ale iubitorilor de sonuri şi de ritmuri în grai aromân.
Ceea ce se poate spune din capul locului despre versurile aromâne ale lui Cola Fudulea este că plac instantaneu cititorului, încă de la prima lectură. Şi ele plac fiindcă poetul se dovedeşte un foarte bun cunoscător al dialectului, ca unul care l-a vorbit în familia părintească, şi pe care îl vorbeşte şi acum, în propria sa familie. El scrie, deci, gândind în chiar graiul aromân, mai arhaic, parcă de cronică veche, dar tocmai de aceea mai cu sevă, făcut anume pentru poezie, aş zice”.
Hristu Cândroveanu, Postfaţă, în Vîră noauā, vîră veacl’e (pp. 89-90):
„Schiţele lui Cola Fudulea sunt încântătoare, sunt pline de haz, ori de duioşie, autorul povesteşte cu şart, fermecător. Închegând, în ansamblul lor, imaginea unei comunităţi arhaice, cu neclintite legi morale, chiar dacă uneori, câte cineva contrazice legea scrisă, asemenea demodatului şi intempestivului bătrân, totuşi simpatic, din textul asupra căruia ne-am oprit mai sus. Ele, schiţele de faţă încheagă, în întregul lor, şi o pitorească imagine etnografică a aromânilor, cu reale mijloace de transfigurare artistică, vezi, bunăoară, «Fondul plastic armânescu» şi altele, din carte. Lucru pentru care avem încredinţarea că vor face deliciul lecturii multora, mai cu seamă dintre aromâni, ei putându-le citit şi gusta în original, fără mijlocirea dicţionarului.
Aşteptăm de la autor şi alte proze, poate de mai largă respiraţie, fiindcă, indubitabil, el este dăruit cu harul de a povesti. De a povesti, frumos şi dens, consistent”.
Hristu Cândroveanu, Stirpea lui Caragiale, în „Luceafărul” (27 iunie 1987):
„Un fel de alte «părăvulii» de astă dată, nu în versuri, ci în proză, şi neanecdotice, ca să zic aşa, fiindcă nu se organizează în jurul sau în vederea unei «poante», chiar dacă nici poantele nu lipsesc în schiţele de faţă. Universul lor, al acestor schiţe fiind o ambiţie mai mare a scriitorului, şi anume aceea de a zugrăvi «lumea» caracteriologic, ceea ce duce cu gândul la strălucitele «monumente» din Momente şi schiţe, ale lui Caragiale, din a cărui stirpe ne place să-l tragem (subl.n.) pe Cola Fudulea. De fapt, ne place să-l descoperim ca atare, întrucât, conştient sau nu, prin urmare cu sau fără intenţie, schiţele lui par deseori còpii măiestre după natură, vreau să spun: după monumentele maestrului, ceea ce nu e deloc puţin, ba dimpotrivă!
(...) Beneficiind de o excelentă cunoaştere a graiului aromân, Cola Fudulea scrie o proză densă, sănătoasă, plină de haz, menită a-l dispune până şi pe cel mai morocănos cititor... El, autorul, izbutind să creeze de fiecare dată, în schiţele lui, pe spaţii oricât de mici, situaţii de un comic savuros, de-a dreptul fermecător. Este vorba de un comic de situaţii în principal, dar şi de unul de limbaj, derivând foarte des din procesul de acomodare a aromânilor în masa poporului nostru de aici, din ţară, unde s-au aşezat şi o parte din ei, în succesive emigrări, de una sau mai multe generaţii. De pildă, fiind ei, aromânii, o comunitate cu un grai tot românesc, dar într-o expresie oarecum diferită (ceea ce e firesc, după secole de despărţire, impusă lor de împrejurări vitrege), li se pare că noi, cei de aici stricăm cumva limba; în timp ce nouă ni se pare că ei fac asta!... Râsul ţâşnind alteori şi din diferenţe de comportament, obiceiuri, fel de a fi în general, distinct nu o dată la aromâni, vizavi de masa integratoare dacoromână.
Cola Fudulea este incontestabil un poet şi un prozator de talent, de la care aşteptăm, cu îndreptăţire, mult”.
Compendium, în „Luceafărul” (15 noiembrie 1988, p. 2): Vîră noauā, vîră veacl’e
„este o carte de snoave în grai armânesc. Apariţia ei face parte dintr-o serie de tipărituri noi care scot la lumină creaţii ale aromânilor în graiul pe care-l vorbesc. Amatorii de umor pot găsi aici satisfacţii, dacă se familiarizează cu particularităţile acestui grai. Cei preocupaţi de aspectele istorice ale limbii române au în faţă un viu document lingvistic ajutător”.
Maria Cica, A apărut cel de-al treilea volum de proză aromână al cunoscutului scriitor, avocatul Cola Fudulea, în „Telegraf” (26 noiembrie 1998): „cuprinde povestiri bazate pe întâmplări reale pe care autorul le-a auzit de la părinţi, rude, bunici şi aromâni pe care i-a cunoscut. Scrise cu un deosebit talent narativ, povestirile emoţionează profund, transpunând cititorul în atmosfera patriarhală a aromânilor din Balcani. Scriitor cu o deosebită sensibilitate şi un bun cunoscător al vieţii spirituale aromâneşti”.
Maria Pariza, Cola Fudulea. Cărţi şi semnificaţii, în „Tomis” (februarie 1999, p. 6):
„prin povestirile şi nuvelele sale în grai aromân, autorul deschide un univers inconfundabil privind modul de viaţă în familie şi societate, orizonturile de gândire şi simţire caracteristice acestei comunităţi... Proza lui Cola Fudulea oferă cititorului o intensă delectare, având în acelaşi timp şi valoare de document etnografic. Este regretabil faptul că, întreaga sa creaţie, atât de apreciată printre aromâni, îmbrăcată în haină dialectală, rămâne inaccesibilă publicului larg fără a fi cu nimic mai prejos decât cea a multor confraţi favorizaţi de expresia idiomurilor vehiculate. În acest sens, autorul împărtăşeşte soarta marilor talente literare de limbă mică (...) Prin percepţia justă a acestei lumi şi prin talentul artistic cu care o descrie, scriitorul Cola Fudulea ne lasă o frumoasă pagină literară şi totodată un valoros document”.
Mariana Bara, Cola Fudulea – Prosuplu di artistu (2010): „Modernizarea. Easte tema favoritâ al Cola Fudule ş-tema care creşte tu şicăili dit prota a lui carte. Tema aspuni cumu s’alâxirâ armânjlji tu Românii. Cola Fudulea adutsi tu litiratura armâneascâ unu fondu di cunushteari istoricâ, unâ memorii a farâljei, cu doauâ pârtsâ tsi angreacâ ti identitatea armânjloru ditu Românii”.
Nistor Bardu, Cola Fudulea – La o aniversare (2019 /extrase dintr-un text inedit/): „Despre poetul și prozatorul aromân Cola Fudulea, cunoscut de consângenarii săi prin participările sale la diferite întruniri ale lor, se pot spune multe... Dacă poezia este pătrunsă de soarta nostalgică a neamului aromânesc, de dorurile de acasă și de frumusețea uneori înduioșătoare, alteori aspră, a valorilor acestora, prozele surprind scene din viața mai nouă a aromânilor, relevante pentru specificul acestui segment al etnosului românesc. Inteligența artistică a autorului se evidențiază și în Părăvuliile (parabole, anecdote) sale, unele dintre ele citite în cadrul unor spectacole, gustate de săli întregi se spectatori.
Se poate spune că domnul Cola Fudulea, din neamul grămostean de aromâni, a devenit un nume pentru congenerii săi din zilele noastre, din patria mumă”.
Să adăugăm, la cele de mai sus, şi un scurt fragment dintr-o scrisoare /inedită/ pe care scriitorul şi traducătorul macedonean de origine aromână Dimo Dimcev/ Dina Cuvata – cel mai valoros şi prolific autor în limba-i maternă, aromâna, de la Skopje – a adresat-o, în toamna lui 1988, „Domnului Fudulea”:
„Aflà cà escu multu hàrsitu di ligàtura cari u-avem shi ma multu cà u-amu cartea «Vàrà nauà, vàrà veaclji» cari, pistipsea mi cà, di-anda u loai escu mashi pu unu-aràsu shi cafi dzuà li ma urdinu pi tu mànà, shtii ca ausheanjlji di un chiro cumu li tritsea càmbàloṽili. Ashi easti, lucrili tuti s-facu aua anvàrliga di noi ma, om lipseashti masturu s-li veadà, s-li aleagà shi s-li-aleagà atseali tsi facu, tsi au nà doarà ta s-bàneadzà. S-tsà spunu cà li am shi puiziili «Trec anjlji shulinar» – excelente. Limba a ta easti multu aproapea cu-a mea”.
Creaţiile literare ale lui Cola Fudulea sunt incluse în cuprinsul unor selective antologii de creaţii dialectale, apărute în Republica Macedonia de Nord, între care – Dina Cuvata, Picurarlu di la Pind. Antologhiea-a puiziiljei armãneascã (Sec. XIX shi XX) (Unia ti Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã “Constantin Belemace”. Colectsiea “Velo”), Scopia, 2001 /304 pp./ (şapte poezii antologate: pp. 220-224); respectiv, Antoloyia-a armãneshtilor poets di etili XIX shi XX. Colaboratori: Tiberiuis Cunia, Ionel Zeana, Hristu Cãndroveanu, Victor Ceara. Redactor Dr Nico Popnicola, Bituli, 2000 /600 pp./ (sunt reţinute 12 poezii: pp. 457-470). De asemenea, scriitoarea Chiraţa Iorgoveanu-Manţu, cunoscuta editoare bucureşteană (din anii ’70-’80) şi cea mai elevată şi sensibilă poetesă în graiul matern – dintre cele amintate/născute în România (nota bene: în Dobrogea) –, îl include pe creatorul din rândurile unui „petit peuple” cu Cãntã Fãrshirotsilji/ Les Farsérots chantent (pp. 94-99), în Noi, poetslji a populiloru njits. Poemi tu limba Makedonarmãnă (Armãnă). Nous, les poètes des petits peuples. Poèmes en Macédonarman (Aroumain). Choix des poèmes, notes bio-bibliographiques, introduction: Kira Iorgoveanu-Mantsu. Traductions: Docteur Mariana Bara, Nicolas Trifon. Sélection des illustrations: Yani Mantsu, Crombel. micRomania, Charleroi (Belgique), 2007 /337 pp./, cu relevantul comentariu aferent: „C’est une vraie révélation dans la prose brève en macédonarman. Gens, coutumes, lieux du monde macédonarman d’antan et d’aujourd’hui défilent devant les yeux du lecteur, comme au cinéma... Lyrisme, nostalgie, force, humour s’agencent pour offrir à sa prose actualité et modernité” (p. 93).
Urându-i bană lungă şi sănătoasă, iaramati buni – cum spun congenerii săi – tânărului octogenar al spiritualităţii românilor/aromânilor dobrogeni, exprimăm şi nădejdea unor noi apariţiuni editoriale din partea acestui valoros – şi mult prea modest în exprimările sale publice – creator în graiul matern, întru încântarea sufletului şi îmbogăţirea culturii noastre de azi. Şi o sugestie – pentru mai larga cunoaştere a creaţiei sale este necesară o difuziune pe măsură a operei, în grafia, însă (spre a fi şi înţeleasă mai lesnicios), tradiţională a scrisului literar aromân; e de crezut că Societatea de Cultură Macedo-Română (se împlinesc, la 15 aprilie viitor, 140 de ani de când existenţa ei a fost recunoscută prin Înalt Decret Domnesc), animată de oameni de cultură inimoşi – Ion Caramitru, Nicolae Saramandu, Vladimir Fârşirotu, Stere Gulea, Nicolae Duşu, Nistor Bardu, Manuela Nevaci, Emil Ţîrcomnicu ş.a. – şi devotaţi spiritualităţii româneşti, în variile ei manifestări, se va putea însărcina (în spiritul misiunii sale, şi onorându-se pe ea însăşi) cu o astfel de faptă de ispravă, naţional-culturală, cu mare încărcătură ideatică şi sufletească...
Despre Stoica Lascu
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) – fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
Citeşte şi:
Galerie foto:
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp