#citeşteDobrogea Bekir Çoban-Zade, promotor al erei moderne în cultura tătarilor crimeeni

Anul acesta se împlinesc 83 de ani de la omorârea prin împuşcare a unuia dintre marile personalităţi tătare crimeene, poetul, lingvistul, reformatorul alfabetului latin în toate statele turco-tătare, scriitorul, traducătorul Bekir Sîdkî Ciobanzade.





În oraşul Qarasubazar din Crimeea, statuia marelui savant tronează învingând nenumărate atacuri ale celor ce vor să aştearnă uitarea peste o istorie întreagă. Poetul Dilaver Osman, originar din oraş, mi-a arătat urmele atacurilor asupra statuii. La 13 octombrie 1937, Stalin şi acoliţii săi ordonaseră împuşcarea acestui tătar care şi-a scris gloria alături de alţi mari contemporani: Amdy Gheraybay (1901- 1930), Osman Aqcioqraqlî (1879- 1938), Asan Sabri Ayvazov (1878-1938), Abibulla Odabaş (1881-1938), Memet Nuzet (1888- 1934), Abdulla Latifzade (1890-1938), Ilyas Tarhan (1900-1938), Mamut Nedim (1893-1938), Gelal Meinov (1881-1938), Yaqub Kemal (!885-1939), Yaqub Abdulla (1900-1938) (Riza Fazîl -Safter Nogaev, în Istoria Literaturii Tătare Crimeene, 2001, Aqmescit/ 2017, Iaşi, tr.în alfabet latin şi tr.în rom, p.154-216; criteriul de selecţie a fost anul împuşcării acestor intelectuali sub acuzaţia de afiliere la ideologia burgheză).
Marele fiu al Crimeii, Ismail Otar (1911-2005) i-a consacrat un volum bilingv (tătar-turc) omagial monumental, în tătara crimeeană şi în turcă, volum ce mi-a fost dăruit în 2003, când i-am cerut voie să editez în România revista EMEL cu aceste vorbe: „Güner, toţi (se referea la tătarii din Dobrogea) vorbiţi foarte bine în tătară, dar niciunul nu reuşiţi să atingeţi perfecţiunea lui Negip Hagi Fazîl” - eram cu verişoara Lamya în casa sa, în prezent muzeu tătar crimeean.


Zade înseamnă prinţ, descendent al unei mari familii nobile, aristocrat (cf. Riza Fazîl, Dicţionar religios şi de interpretare epică, Aqmescit 2004, p.45), de aceea am crezut multă vreme că cei care plecau din Crimeea să studieze la Istanbul sau la Cairo ori la Şam făceau parte din aristocraţia bogată a tătarilor din Crimeea. Or, eu nu cunoşteam bine viaţa din patria mea şi nici biografia lui Ciobanzade. Ismail Otar (mă consider fericită că l-am cunoscut) în capitolul „Biografia” scrie: „Numele său era de fapt Ebubekir, poporul zicându-i simplificat: Bekir”.


Tatăl lui se numea Abdul Vahhab, mama se numea Zayde. Cele mai concludente şi concise date ne sunt oferite de cel mai mare fiu al Dobrogei tătare, av. Mustegep Ulkusal în opera sa clasică Tătarii Turci Crimeeni (Trecutul-Prezentul-Viitorul) scrisă în limba turcă în România, în anul 1940, reeditată în Turcia în anul 1980, tradusă de noi în anul 2006, la pagina 204 şi următoarele: „Bekir Sîdkî Ciobanzade este în acelaşi timp cel mai mare poet al lumii tătare-turce, dar şi un mare specialist în limbile şi dialectele limbii turce. În primul rând este specialist în limba şi literatura tătară-turcă din Crimeea. Poeziile scrise de el în acest dialect sunt opere de ideologie naţională şi filozofică în măsura în care sunt şi poeme de mare realizare artistică. În anul 1914 a început să-şi compună poeziile. De la Ciobanzade avem opere ştiinţifice cu tematica limbii şi dialectelor tătare-turce, opere filologice ca Istoria Literaturii Tătare-Turce, Introducere în studiul limbii tătare-turce, Gramatica şi sintaxa limbii tătare-turce, Evoluţia limbii tătare-turce, precum şi alte lucrări.


B.S. Ciobanzade şi-a scris poeziile în dialectul kâpceag al zonei de câmpie din partea nordică a Crimeii. Multe poezii au fost publicate în anul 1927 în Crimeea, în volumul intitulat „Boran“ (Furtuna, n. tr.). Aceste poezii au apărut în revista Emel în perioada editării în România, cu litere arabe. În prezent, poeziile scrise atunci, apar acum în Turcia, în alfabetul turc, tot în Emel.


Bekir Ciobanzade s-a născut în anul 1893, în satul Argăn din judeţul Chefe al Crimeii. Tatăl lui era cioban. La vârsta de 7-8 ani, împreună cu acesta, făcea şi el munca de cioban pe câmpia Karabay, în timpul verii mai ales. Şcoala primară a absolvit-o în satul natal. În anul 1905, a intrat în şcoala pedagogică tătară din oraşul Karasubazar. A absolvit cu note foarte bune, în 1909.


Observând pasiunea lui pentru studiu, Societatea de Binefacere l-a trimis la Istanbul ca să studieze. Înscris în liceul din Istambul, Bekir, l-a absolvit şi pe acesta, cu foarte bine, în anul 1915. S-a întors în Crimeea. După un timp a plecat la Odesa. A studiat limbile rusă şi alte lb. slave. În anul 1916 el studia la Universitatea din Budapesta limbile orientale. Obţinând Medalia de Aur şi-a luat titlul de doctor. Revenind în Crimeea, Bekir S. Ciobanzade a fost numit profesor la Înalta Şcoală Pedagogică – Tehnică Totaykoy din Akmescit. În cadrul Ministerului Învăţământului Naţional din Crimeea a fost director de sucursală. În anul 1922 a devenit primul profesor al cursului de Limbi Orientale şi al secţiei Limba Turcă (şef de catedră, n. tr.). El a iniţiat studiul asupra dialectelor limbii turce şi asupra gramaticilor lor. Scria articole atât în ziarele şi revistele din Crimeea, care apăreau în limba turcă, cât şi în publicaţiile noi („Lucrări publice”, „Noul Luceafăr”, „Înainte”, ”Lucrări educative” ş.a.)


În anul 1924, Bekir Sîdkî Ciobanzade a fost invitat la Universitatea din Baku, capitala Republicii Azerbaidjane. A plecat acolo şi, timp de mulţi ani, a muncit ca profesor universitar. Ne-a dăruit opere importante. Devenise un reputat turcolog şi filolog. Duşmanii ruşi şi opresiunea comunistă l-au trimis pe acest Mare Om în surghiun în anul 1938, provocându-i moartea la vârsta cea mai creativă, la 45 de ani!


În data de 7 august 1942, în ziarul Azat Kârâm, Abdullah Ismail a semnat un articol în care relata astfel moartea lui Bekir Sîdkî Ciobanzade: „În decembrie 1938, într-o zi geroasă de -38 grade, tăiam lemne sub supravegherea gardianului, pe malul unei ape mici din Siberia, de lângă Troyk-Peciorski, aproape de satul Pokrovka, într-o pădure fără de sfârşit. Am văzut că prin faţa lagărului nostru au trecut nişte rânduri de condamnaţi. Se pare că şi ei ne-au văzut pe noi, pentru că, motivând fumatul unei ţigări, s-au oprit. Erau cam la 10-15 paşi depărtare de noi. I-am întrebat de unde au venit. Ne-au răspuns că au venit din Caucaz. Dorinţa noastră a crescut. Sărmanii care-şi pierduseră înfăţişarea şi culoarea umană, s-au privit. În acest moment, unul dintre ei, ne-a murmurat numele. Privindu-l cu atenţie, am recunoscut cu greu pe colegul de 10 ani de muncă la ziarul Drumul Nou din Baku, profesor de limbă şi de istorie, pe Hasan Imamov, cu o figură suptă, abia recognoscibilă. Printre condamnaţii la surghiun se aflau mulţi oameni preţioşi, ca profesorul de limbă şi literatură de la Limba Turcă a secţiei de Turcologie din cadrul Universităţii Baku, Bekir Sîdkî Ciobanzade, venit în 1924 din Crimeea în Azerbaydjan, renumitul istoric Abdullah Takizade, Gebbar Mehmetzade ş.a.


Am primit răspunsul cu aceeaşi întrebare pe care eu le-am pus-o: «Pe voi de ce v-au condamnat? Dar pe tine, de ce te-au condamnat?» Finalul pe care l-am prezentat este tragic şi concludent: GPU şi NKVD au văzut în toţi intelectualii tătari-turci duşmani, de aceea i-au surghiunit în taigaua sau în tundra Siberiei.


De departe, fără a ne apropia unii de alţii, am vorbit cam 15 minute, apoi ne-a despărţit strigătul ucigător al agentul CEKA: «Scularea!» S-au îndepărtat, i-am pierdut din ochi… Se deduce că au plecat la Barkut, mai la nord… Acum, poetul iubit şi profesorul şi tovarăşii săi se află în mâna unei forţe nevăzute. Cine ştie, poate ne vom mai revedea…“(op.cit.p.204)
Ceea ce ar trebui cunoscut de noi toţi este organizarea în fiecare sat din Crimeea a Societăţilor de Binefacere/Qayîr Vaqîflarî, care trimiteau pe cheltuiala obştii tinerii înzestraţi la studii în străinătate; aşa a devenit el Cioban-zade, adică „prinţ al ciobanilor” şi a studiat la Istanbul, la Budapesta, la Lausanne unde şi-a dat doctoratul. Apoi a predat la universităţile din Istanbul, Crimeea, Azerbaydjan, Budapesta, Moscova, Buhara, Taşkent, Kazan, Leningrad, Daghestan, Turkmenistan, Kazachistan. Din 1929 au început atacurile împotriva sa, prin acuzaţii de „burghez”.


De la I. Otar aflăm că, la data de 28 ianuarie 1937, a fost dat afară de la Institutul de literatură din Azerbaygean şi, conform dosarului cu nr.12493, a fost arestat. Reţinem ca învinuiri: revolte organizate în Azerbaydjan, Uzbekistan şi Daghestan, sabotaj, terorism, spionaj. Le-a aceptat! La sfârşitul anului 1937, a fost surghiunit în Siberia, unde a murit neputând rezista gerului de -40 grade. (I.Otar, op.cit.p.22). De altfel, evocând părerile somităţilor, Otar este convins că a fost împuşcat în oraşul Hacimaz din Azerbaygean, în 1939 (op.cit. p.22-23).


Din Istoria literaturii Tătare Crimeene deducem adevărul locului, autorii scriind încă din perioada surghiunului uzbec despre cel mai mare poet şi turcolog tătar astfel: „S-a născut în oraşul Qarasuvbazar, în familia ciobanului Qurtvaap. Până la vârsta de 13 ani, a muncit ca ajutor de cioban în mâna mîrzacilor şi boierilor de acolo. Apoi, fără a se ţine cont de întârziere, el a intrat în clasa I-a. Dar datorită talentului personal şi ambiţiei sale, el a parcurs programa şcolii într-un an, intrând la examen odată cu ceilalţi elevi. La examen, Bekir a dat răspunsuri temeinice şi pline de conţinut, uimindu-şi profesorii.
 

„Iată, ţie, fiu de cioban”, au zis ei surprinşi. De atunci şi-a spus Bekir „Cioban–zade” (fiul ciobanului), şi cu această poreclă a trăit toată viaţa. În anul 1909, ajutat de organele din conducerea oraşului şi de Reşid Mediev va pleca la studii la „Sultanie” medrese din Istanbul, pe cheltuiala societăţii de binefacere a oraşului. Acolo va studia la universitate limba arabă şi franceză, va participa la cursuri de ştiinţă, stăpânind bine limbile acestea. Tot în perioada aceasta, el se va îndrăgosti de poezie, semnându-şi primele poezii cu numele „Cioban-zade”.

În anul 1914, revine de la Istanbul, la Odesa, unde, vreme de un an, va studia limbile slave. În perioada aceasta a început primul război mondial şi Cioban-zade este trimis pe frontul de la Austro-Ungaria. La sfârşitul anului 1914 el cade prizonier în mâna celor din Ungaria. Pentru că el cunoştea multe limbi a fost admis la universitatea din Budapesta, la facultatea de istorie-filologie. A absolvit universitatea în anul 1918 şi se pregăteşte de doctorat cu dizertaţia a cărui pregătire va dura timp de un an. La Budapesta el a avut ca profesori mari oameni de cultură – precum era Ignaz Goldziher, cercetător al limbii arabe, sau, Gyüla Nemeth4, cercetător al limbii turce. Bekir Cioban-zade se dedică aici muncii ştiinţifice la Vengria-Austria. Ungariei tătarii îi spuneau Vengria, după model rusesc. El acordă atenţie dicţionarului „Codex Cumanicus” de la sfârşitul sec. al XIII-lea de la Solhat, Crimeea (Es ki Qîrîm), începând să-l studieze.


Acest dicţionar era primul monument al limbii strămoşilor săi, cumanii (kîpcegii), de aceea el studiază cu pasiune limbile turce, pregătind şi finalizând teza „Kodeks Kumanikus şi bazele articulării în limbile turce”. În data de 18 mai 1919 el îşi prezintă lucrarea de doctorat şi devine doctor în domeniul ştiinţelor şi al filosofiei. Apoi va susţine lecţii la universităţile din Budapesta şi Lausanne (Elveţia), la vârsta de 26 de ani este numit profesor al acestor universităţi. În anul 1919, când s-a pornit revoluţia din Ungaria, Bekir Cioban-zade se alătură revoluţionarilor şi participă la luptele lor. De aceea, probabil, a scris el „Se umflă Dunărea”, poezie în care aseamănă revolta proletariatului din Ungaria cu Dunărea revărsată.


Înainte de acest eveniment, el scrisese o poezie numită „Nunta orfanilor”, dedicând versurile revoluţiei din octombrie (poezia se numea „Ah, de m-aş afla acolo”). Dar poezia din anul 1919, „Se umflă Dunărea”, este un prilej de a-i aminti lui B. Ciobanzade de propriul popor care gemea sub ocupaţia vranghelilor, fluviul revărsat prilejuindu-i admiraţia faţă de locuitorii care-şi caută calea spre libertate:
„Dacă şi eu m-aş umfla ca tine, spumegând, şi curgând! Dacă aş dărâma asupririle omenirii, dacă le-aş vedea arzând! Aş ieşi în faţa sărmanului meu popor, din lacul încercuit, Ducându-l spre lumea cea mare, devenind fluviul istoric cerut...”


Zicând acestea, el se adresează Dunării, plângând destinul poporului său. Cândva, el se despărţise de părinţi, de satul natal, păşise peste pragul său intrând în lumea cea largă plină de minuni ca Bekir, fiul ciobanului, de 11 ani devenind absorbit de valurile ştiinţei şi cunoaşterii, fiind acum profesorul Cioban- zade, stăpânul multor cunoştinţe, acumulate cu dorinţa de a le împărtăşi poporului său, de a se dedica poporului şi Patriei sale, fapt pentru care, el, în 1920, se va întoarce în Crimeea.
Odată ajuns aici, reflectând asupra situaţiei, se angajează în activitatea de educaţie-instrucţie la Școala tehnică de învăţământ, căminul pentru fete din Totaykoy unde predă cursuri de limbă şi literatură tătară crimeeană. În acelaşi timp devine directorul secţiei de învăţământ al limbii tătare crimeene din cadrul Comisariatului Popular de Învăţământ.


În 1922, va fi profesor la universitatea din Crimeea, facultatea de limbi orientale. În perioada aceasta, el va publica articole ştiinţifice în reviste ca „Probleme de învăţământ”, „Yeni Ciolpan/ Noul Luceafăr”, „Înainte”. Este perioada când el va fi ales membru în comitetul organizatoric central al SSRA Crimeea. În 1922, este scriitorul/redactorul universităţii din Crimeea. Conducătorii din Azerbaydjan, Nariman Narimanov şi Samed Agam-Alioglu, în anul 1922, s-au hotărât să treacă scrierea limbilor turcice din alfabetul arab în alfabetul latin, în acest sens au creat un comitet în care l-au inclus pe crimeeanul Cioban-zade, şi, după ce conducătorul S. Agam-Ali oglu a colindat cercetând situaţia din toate republicile sovietice, acesta, Cioban-zade a fost invitat la Baku, fiind recunoscut ca fiind cel mai demn de această sarcină.


Şi chiar în anul acela, către sfârşit, Cioban-zade îşi va începe munca în cadrul campusului universitar din Baku, devenind conducătorul şi organizatorul comitetului ştiinţific sovietic al noului alfabet. În anul 1926 are loc la Baku primul congres al cercetătorilor de limbă turcă, comitetul anunţând intenţia de a se elabora un alfabet nou, şi el va urmări unitatea culturală prin acest alfabet, după programul care se va adopta de către el, Cioban-zade. În cadrul aceluiaşi grup de acţiune el va publica studiile sale:„Asemănările limbilor turce” şi „Termenii ştiinţifici din limbile turco-tătare”.


Datorită noului alfabet creat de el, în 1928 va fi şeful (preşedintele) Comitetului Sovietic Central-General al alfabetului. Odată cu aceste activităţi, Bekir Cioban-zade trece alfabetele tuturor limbilor turce din URSS în alfabetul latin, scopul acesta atât de important realizându-se astfel prin munca sa organizatorică. În acest sens au loc activităţi de reuşită, de finalizare pentru scrierile din limbile turce, el, ca personalitatea cea mai demnă de această muncă, primeşte aprecieri, precum este această scriere a lui F.D. Aşnin în studiul său: „Trecerea la alfabetul latin s-a realizat în numai cinci ani prin contribuţia însemnată a lui Bekir Vaanovici Cioban-zade.” Este cazul să remarc ajutorul meu în ce priveşte realizarea unificării acţiunilor revoluţionare din limbă” scrie el cu convingere. ( F.D. Aşnin. Bekir Vaapovici Cioban-zade, Revista „Narodi Azii i Afriki”, 1967, nr. 1, „Sensul aparţine revoluţiei culturale”. [n. – R.F. şi S.N.]
Anul 1935 îi aduce lui Cioban-zade admiterea în cadrul Academiei Ştiinţifice a SSSR Azerbaydjan, fiind ales şi membru de onoare al Societăţii Filologice din Paris. În anii 30 Cioban-zade muncea în Uzbekistan. Anii 1930-1934 îl află ca director al catedrei de limbă şi literatură uzbecă din insti tutul Pedagogic de stat al Uzbekistanului, iar în 1935 el va ţine lecţii de cercetare lingvistică studenţilor din Institutul Pedagogic din Buhara.


În scurta sa viaţă, savantul a scris peste trei sute de opere ştiinţifice-metodice. Operele sale au fost tipărite în limbile rusă, tătară crimeeană, azeră, uzbecă, turkmenă, maghiară, germană, franceză. Fireşte, Cioban-zade este de fapt cunoscut ca savant turcolog. Dar activitatea sa îi dă dreptul să fie numit în cadrul literaturii noastre ca poet clasic, literat, cercetător, analist, pentru că este un clasic în sensul deplin al cuvântului. Unele poezii meritorii din creaţia sa au fost editate în 1927 cu titlul „Boran” (Furtuna).


Cărticica are în cuprinsul ei opere celebre: „În faţa casei într-o seară de vară”, „M-am născut într-o casă”, „Oh, ce rea este pribegia”, „Ah, de-aş fi acolo”, „Mama apei”, „Dunărea se umflă”, „Mama”, „Norii”. Poeziile i-au fost tipărite după război (1971) laolaltă cu poeziile lui Abdulla Latif-zade, într-o cărticică. Eşref Şemizade ni-l prezintă pe mentorul său în introducerea scrisă pentru această carte, atunci când face analiza celebrei poezii „Fumul”. Poetul simte compasiune pentru cei rămaşi în ignoranţă, pentru toţi cei care suferă în ţările Orientului fără a avea dreptul să se exprime:
 

„Are faţă, dar nu i se văd ochii Orientului, Suferă, nu s-au şters lacrimile Orientului, Are limbă, dar nu i se aud cuvintele, Fumul a acoperit cîmpiile, lacurile, vânturile.”

Zicând astfel, el cheamă la luptă popoarele. Din perspectiva învechirii a ce a fost odată nou, a luminii asuprite, a dreptăţii aşteptate, ştie Cioban-zade că el are dreptate, că totul a decurs aşa cum el a scris în anul 1918 într-una din poeziile sale:

„Sunt prea roşii trandafirii lui! De ce iubesc eu anul acesta roşul?... Şi fruntea mea să devină roşie, În taină să mă îngroape, mama să nu ştie.
Din sângele meu să se înroşească trandafirii Limba lor să piară mirosind bobocii De bayram, de sărbători, fete de tătari – Alături de luceferi ce abia răsar, Să atârne floarea pe pieptul de dor, Iubindu-şi neamul şi patria lor, Murim pentru a lor fericire, Să aibă şi sărmanul a lui victorie...”

A scris, cerând pentru întreaga omenire acest drept. Compoziţia poeziilor lui Cioban-zade este atât de profundă, încât ele cuprind idei sociale, filosofie adâncă, versurile cerând propria lor apreciere. Locul lui în literatura noastră, în poetica noastră se explică astfel. Bekir Cioban-zade are printre creaţiile sale o poezie de o valoare deosebită, este poezia „M-am născut într-o casă”. Aici poetul exprimă filosofia tătarului simplu, viaţa aşezându-l cu pricepere într-o atare poziţie. Însă poezia „Limba maternă” întrece prin frumuseţea compoziţiei toate poeziile adresate limbii materne, rămânând creaţia cea mai puternică. Este poezia care , în scurtă vreme, a deve nit cea mai iubită şi citită, în foarte multe locuri din lume.

Limba maternă (limba cu care m-am născut)

Pe tine eu te-am regăsit în Crimeea, în Cazan, Când inima creştea în mine şi se - agita ca un ocean.
Pribeag şi trist printre străini mă preumblam Speranţa, idealul, adeseori eu mi-l pierdeam, Atunci te-mbrăţişam, durerea ţie povestind, În graiul tău cel dulce eu neamul regăsind...
De n-ai avea tu doina, de n-ai avea tu cântul, De nu s-ar naşte dorul de patrie – cuvântul, Ah, eu în străinătate, cum aş putea rămâne, Fără de prieteni, pierdut pe străzi străine?...
Nu ştiu ce nume ai, de turc sau de tătar? Cu harul tău divin, ce dulce îmi apari. Perechi-perechi, cuvintele există şi se poartă În turcă şi-n tătară, din ochi se naşte artă...

Păsări şi lupi cu tine aş vrea ca să grăiască, Să fii iubită din suflet, orfanii te-ndrăgească. Să fii ştiinţa tuturora, duşmanul te-ar iubi. Cu vorba ta cea dulce, inima i-o vei stăpâni.
Aş vrea pe tine oriunde, mereu să te admir, Să împletesc în graiul tău perlele pe fir. Vizitând geamia, mescitul ori palatul, Să stăpâneşti şi marea şi câmpul şi uscatul... Cu tine de voi scrie eu duşmanului meu, În inima lui prin tine eu voi săpa din greu...
Dacă la mormântu-mi vin îngerii-ntrebării, Dacă Gavriil îmi taie limba în bucăţele mii, Vorbeşte-mi, i-aş spune, în limba în care eu exist, Căci eu limbii materne pe viaţă m-am jertfit...
Astfel, plin de speranţe pulsând inima mea, O stea neinspirată când tremura spre ea, În lumea asta mare o LIMBĂ EU VORBESC Şi ea îmi e comoara, duşmanii n-o cunosc.
(Iunie 1918, Budapesta)
 

1. Lăcaş de închinăciune

Şi cu aceasta, Bekir Cioban-zade ocupă un loc special în istoria literaturii noastre şi în domeniul cercetării literare. De exemplu, personalitatea sa genială se poate urmări în toată opera sa, dar în special în studiile: 1„Ştiinţa şi problema limbii literare”2, 2 „Octombrie şi literatura turcă-tătară” 3, 3 „Literatura tătară crimeeană a ultimei perioade”4, 4 „Literatura turcă şi tătară în perioada lui Octombrie”5, toate adâncind studiul celei mai bogate pagini literare. Trecutul literaturii noastre, ca şi situaţia recentă, de după octombrie, a fost cunoscută de savant încă din perioada studiilor din Budapesta, deci prin anii 1919, ca în poezia aceasta:
„Poate că vom iubi viaţa ocrotind o omenire, Ori vom arde pentru popor, devenind cărbune...”


Aşa se exprima, înţelegând necesitatea luptei. Autorul unor pagini importante pentru literatura noastră, istoric al literaturilor orientale, a avut parte de glorie în lumea turcologilor. Operele sale „Fuzuli şi locul lui” (1925), „Despre limba şi literatura cumîcă”1 (1925), „Bayqara şi divanul” (1926), „Despre limba şi expresia lingvistică a lui Navoi” (1926), „Activitatea literară şi limba lui Ismail Hataiy”, „Gramatica turcă a lui Ibn Mukanna” (1933), „Analiza literară-lingvistică a cărţii lui Dedem Gheorghiu” (1935) şi altele, au devenit manuale pentru studierea şi cercetarea literaturilor orientale, ele au fost traduse, numele lui este cunoscut în lumea cercetării ca cea mai proeminentă personalitate a turcologilor de origine turcă. Popoarele turce, tătarii crimeeni au dovedit lumii că limba lor literară s-a format în secolul al XII-XIII-lea, celebrul cercetător arab exprimându-se prin demonstraţiile lingvistice ale lui Cioban-zade, doar aşa justificându-se şi acoperindu-se unele goluri din cultura azeră, uzbecă, tadjică, generaţii întregi nu uită contribuţia sa. A fost o muncă impresionantă a acestui turcolog în dezvoltarea ştiinţei sovietice, Bekir Cioban-zade cunoscând odată cu trecerea timpului o cât mai largă popularitate. De exemplu, în anul 1983, când s-au serbat 90 de ani de la naşterea savantului, a avut loc o reînviere a meritelor sale. Atunci s-au organizat sesiuni în onoarea sa la Baku, unde Academia Nasimi, institutul de turcologie Nizami, au pregătit manifestări ştiinţifice ample.


Creativitatea lui Cioban-zade a fost cunoscută şi cărţile sale au fost oferite întregii lumi savante. În memoria umanistului şi savantului care a muncit în numele bunului simţ, s-au efectuat manifestări ample, intervenţii savante.
În anul 1993, s-au comemorat 100 de ani de la naşterea lui Bekir Ciobanzade şi, pentru prima dată, manifestările au avut loc în Crimeea şi au fost organizate cu fastul cuvenit, cu conferinţe deschise marelui public. În luna mai, la Aqmescit, dr. în ştiinţele filologice Ayder Memetov a condus manifestările invitând personalităţi din Turcia, România, Vengrya, America, Moscova. Cele mai ample manifestări au avut loc în oraşul în care s-a născut poetul, la Qarasubazar. Acolo, pe străzile din oraş s-au desfăşurat discuţii cu semnificaţii istorice şi literare, dar şi pentru înălţarea unui monument dedicat poetului, locul primind un simbol de mânz.


În septembrie 2001, în acel loc, s-a construit monumentul poetului. Civilizaţia noastră, limba noastră, literatura noastră a primit un întreg tezaur de valori nepreţuite de la acest om cu un talent fără repetiţie, cu un caracter genial.
Trăind în epoca de cult al unora precum Stalin, el a căzut în capcană, la vârsta de 45 de ani, în 1937, fiind arestat şi omorât prin împuşcare. Este una dintre cele mai proeminente personalităţi ale culturii şi literaturii tătare crimeene interbelice, om de ştiinţă apreciat în lingvistica universală ca unul dintre cei mai renumiţi lingvişti turcologi. El a studiat la Istanbul, la Budapesta, la Lausanne, Buhara, la universităţile de aici a fost numit, la vârsta de 26 de ani, profesor universitar; a militat pentru alfabetul latin al tuturor limbilor turcice, câştigând de partea sa intelectualitatea din Crimeea, Caucaz/Baku şi din Turcia, Orientul Apropiat.


El a studiat la Solhat, azi Eski Kârâm/Starâi Krim, celebrul Codex Cumanicus. În anul 1936, este primit la Academia URSS. Savantul cu renume internaţional a fost arestat de KGB, judecat şi condamnat la moarte prin împuşcare, fiind omorât la Baku la data de 13 octombrie 1937, pentru că a avut curajul să afirme adevărul ştiinţific, să proclame patriotismul ca idee dominantă în cursul întregii sale activităţi poetice şi ştiinţifice. Personalitatea sa deschide o nouă eră modernă în cultura tătarilor crimeeni din Crimeea şi din diaspora.


Din revista Emel nr.39/2013, am selectat câteva dintre traducerile noastre din poezia marelui Ciobanzade:

Voi înălţa un palat

Eu voi înălţa un palat! În palatul meu nu va fi han.
În el nu va fi nici rob, nici sânge de om, nici sărman...
Nu voi aduce piatra din ţările străine
Îmi va ajunge mie chirpiciul ţării mele.


Chiar dacă cerul casei prea sus nu o să fie,
Lumină pe la colţuri să aibă şi-o temelie.
Fereastra largă fie, soare să pătrundă,
Săracilor el uşa mereu să o deschidă...


Vântul de răsărit să nu “îmi taie” casa,
Vreunui bey prea lacom să nu-i acord ograda...
Eu un palat voi înălţa, în el nu va fi han,
Nici robul, nici sărmanul, foamea ori sângele uman.


În grabă locul unde am dormit acum s-adun
Cu oasele vitejilor, căci ei îmi sunt străbuni...
Astfel pot strânge dulceaţa lor din lume,
Să strig cuvântul “oase” peste a lor morminte.
Atunci să se – ntremeze pereţii lor de tină,
Cu apă şi cu floare, să pară o grădină...
Nu mai călca zadarnic pe loc binevenit,
Înalţă aici palatul, adună ţara ce-ai iubit...


Eu un palat voi construi, pietre în el nu vei afla
Ci oase, oase vii...iar tinerii să nu se stingă-aş vrea
Nici foamete în ţară eu nu aş suporta...
(22 mai 1920, Lausanne)

Bătrână Dunăre, bătrână Dunăre

Apune soarele, întunericul unde o să coboare...
Arde zarea de un roşu- aprins înspre pădure...
Sclipeşte, străluceşte vrând s-apună,
Dunărea bătrână, Dunărea bătrână!


Cerul e înnorat, stelele-ncet dispar,
Casa mi-e caldă, inimi de taină tresar.
Prietenii, o, prietenii, nu se mai adună,
Bătrână Dunăre, Dunăre bătrână!


Taina mea, tu, lumii n-o spune,
Duşmanii să nu se mai bucure,
Că eu sunt tătar, precum fu Genghiz,
Dunăre bătrână, tu toate le vinzi!


Din depărtări iată cum luna apare
Din Cumania, din Crimeea ea vine,
Azi vine aşa, e atâta de simplă,
Dunăre bătrână, Dunăre bătrână?


Pietrele-s multe, locul se umple,
Oare mormântul meu unde se-nchide?
Aş vrea să mă culc, vreau odihnă,
Dunăre bătrână, Dunăre bătrână!


Corăbiile pleacă în depărtate ţări
Apoi se întorc croind peste ape cărări,
De ce nu merg ele în Crimeea scumpă,
Dunăre bătrână, Dunăre bătrână!


Să nu te opreşti în Crimeea mea
De starea tătarilor tu nu întreba...
Vei împietri ştiind soarta lor crudă,
Dunăre bătrână, Dunăre bătrână!


Dar tu nu fi trist, tu n-ai de ce plânge
Să nu-ţi fie milă de –un neam ce se stinge.
Speranţa ni-e mare, puterea ne creşte...
Dunăre bătrână, doar timpul îmbătrâneşte...
(12 ian. 1919, Budapesta)

160 de ani

O sută şaizeci de ani! Coboară de pe muntele Cort peste sate tătare
Se încovoie tot mai rău umerii tânărului, bătrânului, pehlivanului cel tare.


O sută şaizeci de ani în călătorie peste văile întinse
Copii cu feţe palide şi supte plâng pe tristele prispe...
O sută şaizeci de ani se plimbă rătăcindu-se prin munţi
Precum stăpânul gliei urlă peste câmpii şi pomi mărunţi.
Nici o mireasă vălul nu şi-l zdrobeşte-n vreme
Cum nici un flăcău cu calul nu se întrece pe culme.
De râde gura, ochii plâng în spasmele durerilor mortale,
Iar inimile roşii de sânge scurs se simt din patrie alungate.
De o sută şaizeci de ani un fluviu curge alături de Salgâr,
Pârjoleşte precum apa incendiară toate câte-n cale îi răsar.
De o sută şaizeci de ani suspină pentru suflet şi avere
Zbătându-se în sacul ţăranului lipsit de orice putere.
Se roteşte lumea, pocnind cu durere, în vaiete
Alăturând şi nunta cu lacrimi în cântece uitate.
Sunt aici o sută şaizeci de ani care bubuie, bubuie-n urechi
Nimic nu se aude, nimic nu se întâmplă, nimicuri foarte vechi.
De ce satele tătare sunt întunecate şi gem sub apăsare
Cartiere vechi, oraşe, au putrezit în miros şi în lingoare.
Flamura ce-a fost o sută şaizeci de ani supusă opresiunii
Se cutremură astăzi lângă fântâna geamiei, pe uliţele vremii.
O sută şaizeci de ani s-au întins oprind cântarea sazului
Durerile îmi zac lipite de coarde-instrumente ale plânsului
O sută şaizeci de ani, fir cu fir mi se zbat scuturând
Diavoli, zâne, vrăjitori, familii, neamuri curmând.
Eu n-am decât iubire-ntunecată pe condeiul fără de imagini,
Raiul şi iadul se-alungă în luptă pe câmpul plin de patimi.
Arcul lui Timur sau al lui Alim haiducul cuţit tăios
Aici împietrise şi lui Genghiz unghia de la degetul de jos.
Nimeni n-a putut s-abată destinul prin luptă,
Nimeni n-a putut spulbera cenuşa de jar ruptă,
În ochii lui, da, în ochii lui mi-am înfipt condeiul
Retragerii în vechile sale teritorii, acesta mi- e ordinul.
Frazele îmi sunt ironii ale destinului nostru crunt,
Sunt pregătit pentru revoltă, pentru lupta omului frânt.
Destinul a murit şi el, casele oropsite vor creşte,
Dracii, zânele, duşmanii, pădurile vor descreşte...
Eu l-am ucis pe zmeul care timp de o sută şaizeci de ani
Mi-a asuprit poporul ! Poporul meu şi-ntregul neam turan!
(Preluare din vol.Boran,1934, Istanbul, p.7)


Sursa foto: Ilustraţie din volumul „Ismail Otar- Kırımlı Türk Şair ve Bilgini Bekir Sıdkı Çobanzade / Poetul şi savantul turc crimeean“


Despre Güner Akmolla
 
Poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar şi a Uniunii Scriitorilor Tătari Crimeeni, Güner Akmolla a fost profesor de limba română, iar o parte majoră din activitatea sa, literară şi nu numai, se plasează sub semnul interculturalităţii. Provenind dintr-o familie de tătari crimeeni care a dat 8 deţinuţi politici, s-a implicat masiv în recuperarea imaginii unor personalităţi marginalizate sau persecutate de regimul comunist.
A debutat poetic după '89, în limba tătară, în revista Karadeniz. Autoarea a fost distinsă, în 2015, cu premiul filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, pentru volumul ce cuprinde poemul eminescian Luceafărul, în trei alfabete şi limbi - română, tătară şi turcă. 


Citeşte şi:
 
#citeşteDobrogea: Mehmet Niyazi - poetul naţional al tătarilor crimeeni din România (1878 -1931)

Lansare de carte, la Centrul Cultural „Yunus Emre” din Constanţa