#citeșteDobrogea Constantin Cioroiu, la aniversare

 

• Astăzi, Constantin Cioroiu împlinește 83 de ani.

 
Scriitor și bibliograf constănțean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea“, din anul 1997, Constantin Cioroiu este absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București (1965) și a debutat publicistic în anul 1971, în revista „Tomis“, devenind ulterior un colaborator apropiat al prestigioasei publicații.
 


Editorial, și-a făcut debutul cu volumul „Cartea românească în Dobrogea înainte de 1877”, apărut în 1978 și întocmit în colaborare cu Aurel Mocanu.
 
Și-a pus, de asemenea, semnătura pe volumele: „Litoralul românesc. Ghid sentimental“ (1981), „Călători la Pontul Euxin“ (1984), „Litoralul românesc la 1900“ (în colaborare cu Marian Moise, 1997), „Calea pescărușilor“ (roman, 2002), „Cartea și lectura la Pontul Euxin“ (monografie bibliologică, coordonator, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006, reeditată în 2016), „Blana leopardului“ (roman, 2012), „Cățelul de catifea: povești“ (2016).
 
Scriitorul a fost distins cu câteva premii importante: Premiul „Ovidius“ al Grupării literare „Albatrosul“, pentru volumul „Litoralul românesc la 1900“ (1998), Premiul pentru promovarea culturii scrise al Revistei „Tomis“ și al USR, filiala „Dobrogea“ pe anul 2000; Premiul pentru proză pe anul 2002 al Filialei „Dobrogea“ a USR.
 
Atașat profund de spațiul natal și de mare, de semenii săi și de Biblioteca Județeană Constanța, unde a muncit și a scotocit printre cărți, timp de peste treizeci de ani, venerabilul scriitor a rămas un nostalgic după pitorescul copilăriei și tinereții petrecute în Constanța anilor postbelici.
 
Dintre cărțile sale, la care a lucrat cu acribie, după studii minuțioase ale publicațiilor dobrogene de altădată, am ales să cităm un fragment care evocă primii ani ai copilăriei, precum și fascinația mării pentru cel născut și rămas, până la sfârșitul vieții, pe țărmul ei „violet”.
 
„Ghidul sentimental” apărut în urmă cu patru decenii, rămâne încă o lectură valabilă, marcată de sensibilitate, căldură și romantism.
 

„M-am născut la mare. Zbuciumul răscolitor al valurilor a pătruns adânc, până în cele mai îndepărtate unghere ale ființei mele, copleşindu-mă, ca bătăile inimii. Gustul sărat al apei, mirosul algelor şi crabilor, dogoarea de Sahară a plajei, parfumul ozonat al brizei, vânzoleala albă a pescăruşilor, incendiul soarelui la răsărit îmi sunt tot atât de scumpe, de familiare ca şoaptele alinătoare ale mamei din nopţile cu febră şi-agonie.
Am deprins mersul pe malul violet al mării. Mi-am sângerat picioarele abia scăpate din închisoarea scutecelor în cioburi lungi de amfore, în perlele scoicilor şi in cleştii neindurători ai racilor marini. Săgeţile soarelui incremenit la zenit mi-au şfichiuit trupul, mi-au zdrenţuit pielea, pentru ca apoi să-mi ţeasă pe umerii ascuţiţi de copil mantie ocrotitoare de bronz.
Înainte de a învăța buchiile, am invăţat să descifrez tainele mării. La vârsta de şase ani ştiam binişor să înot. Dar nu am desluşit meşteşugul înfruntării apei în vreo şcoală specială — nu exista aşa ceva în cartierul meu şi, dacă ar fi existat, cine ar fi risipit banii pe un asemenea fleac? — ci de la băieţii mai mari, cu părul şi sprâncenele albite de raze şi vânt, care, cu cruzime, ne împingeau pe noi, prichindeii, în apele limpezi și reci, încovrigaţi şi vineţi de groază, când cădeam la fund, ne prindeau cu abilitate, ne aruncau de la unul la altul, ca la polo, după care ne depuneau pe plajă, cu burţile umflate de apă, lângă hainele lor să le păzim. Hohotind de plâns şi de neputinţă, vărsam din noi, odată cu apa cea rea din abdomen, frica de adâncuri. Şi iniţierea era săvârşită. Întinderile albastre şi înspumate deveneau ale noastre, deşi sufeream cumplit din pricina micimii de neînţeles a cailor de mare, ce nu puteau fi, nicicum, încălecaţi.
Sunt puține zilele când nu văd marea. Cum aflu un răgaz, pornesc pe jos de-a lungul bulevardului din cartier, prelungit cu o stradă ce îşi revarsă ca atâtea altele la Constanta — fâşia albastră a asfaltului direct în mare; cu cât mă apropii de țărm simt în nări mireasma îmbătătoare a brizei, iar sufletul mi se umple, când zăresc fâşia albastră a apei, de o mereu nouă şi copleşitoare bucurie.”

 
(fragment din „Litoralul românesc, ghid sentimental”, Editura Sport-Turism, București, 1981)
 

Citește și:

De vorbă cu Constantin Cioroiu despre cultură, lectură și primele „universități“ ale Constanței - Biblioteca Județeană și revista „Tomis“