#citeșteDobrogea Idris Asanin, „tătarul patriei străbune”

31 Mar, 2020 00:00 Güner AKMOLLA 3970 Marime text

Versiune printabila

După ce treci de fluviile Sîr-Darya și Amu-Darya, ajungi la munții de pământ uscat, roșu- cărămiziu, care se înalță peste văile la fel de secetoase. Apele curg precum vântul adie arar, spre vale, tot mai la vale, tăind adânc pământul și închizând cerul. Dacă ar fi să vorbim deschis, ar trebui să spunem că în aceste ținuturi apa devine o raritate, numai primăvara și toamna bucurându-se de apele ploilor care dau viață pământului, în schimb, pe uscăciunea verii, abia rezistând fără a se topi de tot, sub razele arzătoare ale soarelui. Pe aici recolta de bumbac este una îndestulătoare. Moscova are nevoie de bumbac. De aceea, surghiunul tătarilor crimeeeni a fost o mană cerească, ei fiind așezați pe câmpurile de bumbac.
Tarlaua se află departe de sat, în sat au rămas oameni puțini, bărbații, sunt cei care au scăpat de lagărele siberiene. Mai sunt cei care s-au întors bolnavi din frontul de vest, dar și dintre ei mulți au murit, micșorându-li-se numărul. Poporul pedepsit prin surghiun, poporul adus aici, trebuie să muncească și să împlinească necesarul de bumbac.
Amintirile noastre vin din satul tătar crimeean Agibolat, de la doamna Usniye care povestește și plânge; noi am imortalizat-o în poezie:

Motto: „Kak tebya zabut pa tatarskiy?
Kak tebya zabut pa ruski?”
(d-na Usniye, Eski Saray, 2008, Emel nr.26, apr. 2010)

O movilă se înalță între satele tătare
Sus în vârf se văd tătarii mâine în istorie.
Văd și marea și Crimeea, duse în Uzbekistan,
Hlopka cu tătarii cultivă azi bumbacul de pe lan!

Satul Yanko, Putilovka, Bahcisaray e raionul
În stepele pustii uzbece îi azvârliră cu trenul
Aici, în trei etape grele bumbacu-l vor cultiva,
Spre Moscova recolta albă, prin ei se îndrepta.

Pe bunicul, ca o vită, l-au înhămat ei la căruță
Silit să tragă până moare, satul jelindu-l plin de ură.
Satul tătar, Agibolat-koy, e-al lui Riza și Usniye,
Copilul n-o să uite țara, ce falnică-i a lui Crimee!

De-aicea vezi valul ce-aduce peste noi o nouă lume?
Lumina Lunii se revarsă stăpânilor și-n tătărime?

În toată Asia Centrală întâlnim persoane precum Usniye, ele povestesc fără teamă spunând și răspunsurile. Iată, ne aflăm în Uzbekistan, la Samarkand, Mitan, totul este vizibil. Era 10 iunie 1944. Era foarte, foarte cald. Aerul uscat nu mai avea deloc apă, ploaia nu s-a abătut pe pământurile uzbece spre a bucura lumea, în mijlocul orășelului erau două prăvălii de măcelărie; la ușa ambelor se găseau patru-cinci copii de tătari crimeeni, care întinseseră palmele spre cerșit...O femeie uzbecă, bătrână, mătușa Mayye, a văzut scena nesimțirii și a vorbit tare:
- Ce popor fără educație, aceștia au venit tocmai de pe țărmurile Mării Negre ca să ne strice rostul. Cine ar avea bucate de prisos în vreme de război?
Manifestându-se așa, ea și-a boțit buzele și tocmai atunci s-a apropiat de ea și a rămas pironit locului un tânăr flăcăuaș, brunet dar cu ochii verzi și părul castaniu...Ea, Maye, nu știa cine este, că nu i s-a spus numele tatălui. Oricum, trebuie să fie de prin satele din jur, își zise, neacordând o importanță mai mare. Flăcăul era ocupat cu cei care cerșeau, întrebându-i de unde provin. Dar măcelarul nu s-a mai gândit la aceste lucruri, ci a tăiat o bucată de carne din cea fleșcăită, a pus alături un os căruia i-a răzuit carnea bună, apoi i-a dat unuia dintre băiețași zicându-i cu o voce supărată:
- Ia, hai ! Plecați dracului de aici, mă doare capul de voi, belele crimeene?!

Vorbele acestea nu prea i-au convenit flăcăului, dar el a continuat să scrie în caietul lui: numele copilului, satul sau orașul de unde a venit, la ce colhoz a fost trimisă familia lui. Mai marii noștri, regretații domni Riza Fazîl și Safter Nagaev, în monumentala carte a domniilor lor, „Istoria Literaturii Tătare Crimeene”, 2001, Crimeea, căreia i-am asigurat transcrierea în alfabet latin și traducerea în limba română,
în capitolul „Surghiunul”, descriu această scenă a primelor zile de surghiunire, cu personalitatea tânărului Idris Asanin, citând poeziile care l-au consacrat de atunci: „Pe străzile din Mitan”, „Ruga mea”, „Ce fel de tiranie?” ș.a: „În vreme ce poporul nostru se zbătea între viață și moarte, tânărul de 17-18 ani al cărui surghiun se nimerise în raionul Mitan, odată cu alte mii de persoane care fuseseră azvârlite acolo, fără să știe ce destin vor avea, deoarece nu erau bărbați care să sape mormântul celor ce mureau, un tânăr scria numele copiilor înfometați sau al celor care se «umflau» de foame; tragediile fără de sfârșit îi provocau inspirație și tenacitate artistică. În poeziile create în anul 1944, el are ca temă starea imposibilă în care se afla poporul său, apoi localiza evenimentele dramatice căutând căile de salvare. Idris Asanin urmărește să restabilească Procesul Patriei, de aceea, fiind în anul al treilea al Institutului Pedagogic, Facultatea de Istorie, atrage atenția KGB-ului și este arestat. Numai după asemenea gânduri ce necesită răspunsul pentru marile sale întrebări despre Patria sa, despre eliberarea Patrie sale, el scrie poezia pentru cea mai iubită ființă, mama, numită de el «mama cea sfântă» a cărei existență o identifică cu istoria patriei:

În Patrie poporul meu de se întoarce,
Voi fi «tătarul Patriei Străbune».
De va rămâne el fără de Patrie,
De ce aș mai exista eu pe astă lume?”

După ce a primit pedeapsa de 25 de ani de lagăr, scrie el această poezie intitulată „Scrisoare către satul meu”. Așa aflăm și noi că baraca era din lemn, că de dragul somnului și-a pierdut speranța, că în toată tragedia el își vede satul așa cum îi apărea în vis. Poezia a fost scrisă în 1953 în lagărul de la „Peciora”.

Transcriem în întregime această poezie :

E miezul nopţii... baraca doarme,
Zac şi eu zvârlit peste nuiele.
De unde somn pe inima ce plânge
Destinul unui neam care se stinge!...

Mă înfăşor în plapuma de-acasă,
Plutesc pe aripi pline de speranţă.
Visez, ard ochii de emoţie prea vie
Călătorind în Patrie, dulcea mea Crimeie.

În mînă de duşman mi-e astăzi Patria,
Din nord venită ne-apasă tirania.
Poporul meu este distrus acum
Mormintele se calcă ca un drum…

Poporul meu de dorul Patriei se stinge,
Prin ce ţinuturi sufletul îşi frânge?...
Tiranul ordinul şi l-a semnat
Spre depărtate ţări noi am plecat.

Şi somnul piere, sufletul meu geme,
Focul în aşternutul meu mă arde.
Din vise liniştea nu se coboară,
Emoţia şi ura mă doboară.

Speranţa e ultima durere, ea nu moare,
Spun ruga: „Ţie ne rugăm, o, Doamne:
Să dai un ajutor poporului robit
Să ne trezim în pământul mult iubit! ”

Mamă nu te întrista, mamă iubită,
Nu crede că fiul tău te-a uitat şi nu mai luptă.
Nu crede că la Peciora el va rămâne
Acceptând destinul să-l sugrume.

In Patrie poporul meu de se întoarce,
Voi fi „tătarul Patriei străbune”.
De va rămâne el fără de Patrie,
De ce aş mai exista eu pe astă lume?

Salută, sfântă mamă a mea,
Salută-i pe consătenii mei, scumpa mea.
Să se adune toţi la lupta „dreaptă”
Să-şi facă datoria, aşa cum se aşteaptă.

Orice tiranie, se ştie, are un sfârşit al ei...
Să nu se creadă că asta nu se va sfârşi cum vrei.
Măcar să nu îngenunchezi ca vinovat,
Să rozi sforile ce te sugrumă nevinovat!

(Idris Asanin a revenit în Patrie în anul 1997 şi a editat volumul „Un pumn de pământ” din care am redat exemplele).

Cel mai bun prieten în lagăr i-a fost Eșref Șemizade, el este eliberat în 1956, când scrie poezia „Iartă, popor sfânt”. În anul 1988 revine în Patrie și abia la vârsta de 70 de ani își vede prima carte de poezii: „Un pumn de pământ”. Dorul lui Idris Asanin pentru patrie ne amintește de dorul nostru, al celor din Dobrogea, pentru Crimeea. Cel mai mare fiu, Mustegep Fazîl-Ulkusal, în cartea sa de memorii „O viață în slujba Crimeii”, dovedește acest dor de Patrie! Memet Niyazi, Poetul nostru național, nu găsește în lumea cea trecătoare forța eliberatoare, de aceea plânge în mormânt impresionându-ne profund:

“Dacă eu, în viaţa mea, nu voi apuca acele zile de glorie,
   Din mormânt voi întreba de soarta ta,tătare;
    De soarta ta voi întreba,TĂTARE, din mormânt,
   Şi dacă răspunsul nu va fi bun, voi plânge sub pământ !”
(Fragment din poezia „artă poetică”, „Celor care întreabă dacă mai sunt tătari”, vol.Poeme nemuritoare, vol.bilingv, 2006, 0. 71)

Eroul Național, Negip Hagi Fazîl, regretă că el, fiul unei țări mari, cândva, astăzi dorește doar un loc de mormânt în patrie, cităm „arta poetică” Ruga/Tîlegîm:

„Aruncat de colo până dincolo, precum pribeagul apatrid,
Pomenind o mare țară care mi-a fost casă prin străbuni,
Azi, pentru acest ideal, în ciuda suferinței ce mi-a fost țel și gând,
Mă rog să mi se dea în Patrie un loc pentru mormânt...”
                (G.Akmolla, vol.bilingv Negip Hagi Fazîl, 2009,pag.124)

Elevul profesorului Memet Niyazi, ginerele fraților Mustegep și Negip, Șayp V. Abdulla răspunde marilor înaintași că el așteaptă ajutorul divinității pentru eliberarea patriei:

„Dacă vei întreba din mormânt cum e soarta tătarului,
Tot orfan e, dar el luptă zi şi noapte pentru Patria lui;
Dacă mormântul tău e-n Rai şi Creatorul te va chema,
  Roagă-l să ne-accepte Ruga, să ne-adunăm iar în Crimeea.”
    (G.Akmolla, romanul bilingv Șayp, Fiul lui Qurtveli, 2018, p.129)

Până în anul 1930, drumul spre Crimeea a fost deschis; situația îmi este cunoscută din familie, Tata Hagiul, cum era numit hagiul Fazîl din Azaplar /Tătaru, în anii cu recoltă bună, cosea în chimir câteva monede de aur cu care își vizita rudele rămase în Crimeea...apoi, drumurile s-au închis, abia în vara anului 1941 se putea astâmpăra dorul de patrie; eu am fost de 10 ori după 1990, am rămas cu săptămânile și lunile...Chiar în situația actuală a anilor 2000 eu am simțit „aerul patriei”, adierea vântului purta căldura țării strămoșești! Am găsit date necesare pentru scrierile mele. La prima întâlnire cu Patria, am scris poezia „De ce-am venit eu în Crimeea... din care redau o strofă:

„Azi s-au înălțat din șale tătarii mei cei din Crimeea,
O lume-ntreagă ca să știe, surghiunul rus și barbaria!
Pe cei ce se-ntorceau în patrie i-a speriat zeul „Dolar”,
De veacuri au furat din drepturi, cum reziști, tu, biet tătar?
Crimeea-i singură, speriată, noi* i-am venit în ajutor!
Să ne unim acuma pumnul, în fața barbariei lor!
De-aceea am venit!
(*poeta și verișoara ei, Suyum, rev.EMEL nr. 3, 2004/an 74, p.33)

De fapt, aceste drumuri ale mele în patrie aveau un scop: să aflu de ce s-au întors înaintașii în România sau în Turcia, dacă pot să mă mut în țara strămoșilor mei! Dar nu cunoșteam limbile rusă sau ucraineană. Cei care m-au primit în casele lor, Mai Marele domn Riza Fazîl, președinte al Uniunii Scriitorilor Tătari Crimeeni, soția domniei sale, doamna inginer Elmira, locuiau în cartierul Kamenka, pe str.Abdennanova nr.52. Când au revenit din surghiunul din Uzbekistan, au construit o casă mare, gândindu-se și la noi, la cei din diaspora, sperând în reîntoarcere. Cum aveam și scopul de a aduna date din sate, pentru a elucida CAPACITATEA DE REVENIRE, am locuit și în Eskî Saray/ Pionerskaya, la dl Eldar, redactor șef la „Golos Krîma”. Casa Bekirovilor avea în spate locuința modestă a părinților, tata Adil și mama Reșadiye, ambii fiind profesori.

Citez din poezia scrisă la cel de al nouălea drum:

„Primul drum către Patrie mi s-a deschis
A crescut poporul cu număr de vis!
Drumul al doileape-al treilea-l deschide,
Dorul de Patrie mai tare se-aprinde!

Am venit către Tine cu inima toată,
Hanatul și surghiunul nu le uit niciodată!
Acesta e pasul celui de-al nouălea drum
Și reîntoarcere înseamnă acum!
( rev.EMEL, nr. 31, Iulie 2011 an 81, p. 6)

În acele zile grele, când se punea doar întrebarea „cine a murit, cine a scăpat”, Idris Asanin, fără să fie speriat de situație, scria despre partea întunecată a surghiunului...În casa d-lui Riza, în casa d-lui Adil, am simțit că toți supraviețuitorii gândeau precum dr.Amet Ozenbașlî și fiica lui, dr.Meryem Ozenbașlî:

„Tătarului credincios care nu dorea să se desprindă de tradiția poporului său, să se despartă de fiul său, care să fie îmbrăcat în pantaloni înguști, toate acestea i se păreau mai dure decât moartea. De aceea, părinții nu doreau decât să-și salveze familia, urmașii de sub asuprirea necredincioșilor; fanaticii strămoși, pe de altă parte, părăseau în mod organizat teritoriile ocupate până de curând de tătari.”( Amet Ozenbașlî, Tragedia Crimeii, 1997, p. 136)

Într-o asemenea situație i-am cunoscut și i-am înțeles pe tătarii crimeeni, aflându-mă în casa domnului Riza sau în casa domnului Eldar. În inimile lor ardea...ardea focul nestins al dragostei pentru Patrie. Idris Asanin și Eșref Șemizade (și câți alții?!) continuă relația începută în lagăr și îșidedică viața poporului. În vremea ocupației, mai precis în preajma anului 1942, ei deschid un liceu pentru copiii din raionul Albat. Tot atunci, întemeiază la Fotisala o organizație secretă cu apărătorii patriei lor. Între anii 1918-1919, la Fotisala, a locuit exercitând profesia de învățător, Marele nostru fiu și unchi din Azaplar/Tătaru, Mustegep Fazîl Ulkusal, care evocă în cartea sa de memorii „O viață în slujba Crimeii” scena cumplită a bătăii cu șompolul (partea metalică a puștii) a unui soldat tătar. Redăm fragmentul:

"Era în luna mai a anului 1920, în prima săptămână. În jurul orelor 17.00 în centrul satului se adunase un grup format din 50-60 de ofițeri ruși. Aducând aici aproximativ o sută de bărbați, aceștia blocaseră aici, pe maidan, orice mișcare (...). Oamenii aveau privirile de ghiață, dinții încleștați, fețele palide. Din ochi țîșneau focuri de durere. În fața prăvăliilor erau postați 3-4 ofițeri ruși, un maior, care vorbeau în șoaptă. (...) În centrul adunării au adus un flăcău tătar pedepsit să fie lovit de 25 de ori cu șompolul (partea metalică a puștii). Flăcăul culcat jos era de talie mijlocie, grăsuț, brunet, din satul Bahadîr. El fusese luat la oaste de soldații lui Denikin, dar când fugise, fusese prins. Acum, în fața tuturor, el va primi o pedeapsă ca exemplu pentru toți.Cavaleriștii își scoseseră săbiile din teacă, gata să facă față oricărei rezistențe.Pantalonul îi fusese dat jos la spate, flăcăul tătar fusese culcat cu fața în jos, umerii îi erau ținuți sub genunchii unui soldat, un alt soldat ținându-i picioarele pe pământ. Un sergent, precum un zmeu, având în mână șompol de un metru lungime, a început să-l lovească, pe fund. Cu voce puternică maiorul număra loviturile șompolului:1,2,3,4,5,6... Chiloții tănârului s-au făcut ferfeniță, sângele a început să-i țâșnească din carnea umflată.Cel care tăcuse până atunci strângând din dinți, a început să urle ca o vită ștrangulată, emanând durerea cea mai cruntă, în timp ce maiorul continua să numere. Tătarii, cu sufletele la gură, cu capetele plecate, schimbau fețe-fețe”.
( M.Ulkusal, O viață în slujba Crimeii, ed. în turcă în anul 1999 la Ankara; în română, în 2018, p.52 )

Poeziile și articolele lui Idris Asanin au fost publicate în revista „Steagul lui Lenin” și dintre ele amintim „Amintirile din război ale bătrânului”, „O pagină din istoria tiraniei” sau „Iartă, sfânt popor al meu”, poezie din care redăm finalul:

„Eu sunt convins că va urma o generație eroică,
Ea va ști să aleagă esența luptei adevărate, unică,
Va fi moștenirea vitejilor – steagul verde-albastru,
Ne va ocroti și conduce în lupta idealului nostru.
Mare mi-e speranța. Vom vedea ziua cea mare,
Fiule, datoria de cinste o vom plăti în sărbătoare.”

În anul 1988, el revine în Patrie, stabilindu-se cu familia la Bahcesaray. În anul 1997 sărbătorește cu întreaga societate cultural-literară Jubileul celor 70 de ani de viață și de creație. În Crimeea i se tipăresc toate operele, originale și traducerile. Poeziile cunoscute, „Pentru Patrie”, „O noapte de iarnă în Valea Hanului”, „În Patria Străveche”, sunt poezii în care evidențiază starea grea din trecut a poporului său.
Mai Marele nostru, Riza Fazîl, încheie astfel evocarea personalității marelui poet în cartea sa: „Când pomenim numele lui Idris Asanin, numele celui care a fost arestat pentru operele scrise, pentru activitățile sale patriotice, amintim că el a supraviețuit tuturor represiunilor apartaului sovietic, iar astăzi își continuă activitatea creatoare. Cu această subliniere ocupă un loc important în literatura tătară crimeeană.”
(Datele despre viața și activitatea lui Idris Asanin au fost preluate din cartea apărută în 1997 la Aqmescit sub semnătura poetului ; „Un pumn de pământ”, carte prefațată de Șakir Selim (atunci Președinte al Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea) având titlul acesta: „Viața care a fost dăruită luptei pentru Patrie și pentru poezie” ( Riza Fazîl și Safter Nagaev, Istoria literaturii tătare crimeene, tr. în română, p.460)

Despre Güner Akmolla

Poetă, prozatoare, traducătoare, membră a filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, dar și a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea, Güner Akmolla a fost profesor de limba română, iar o parte majoră din activitatea sa, literară și nu numai, se plasează sub semnul interculturalității. Provenind dintr-o familie de tătari crimeeni care a dat 8 deținuți politici, s-a implicat masiv în recuperarea imaginii unor personalități marginalizate sau persecutate de regimul comunist.
A debutat poetic după '89, în limba tătară, în revista Karadeniz. Autoarea a fost distinsă, în 2015, cu premiul filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, pentru volumul ce cuprinde poemul eminescian Luceafărul, în trei alfabete și limbi - română, tătară și turcă.

Sursa foto: Arhiva personală a autoarei

Citește și:

#citeșteDobrogea: „Sultanul poeților”

#citeșteDobrogea: Personalitatea omului de cultură tătar crimeean Riza Fazîl (1929-2016)

#citeșteDobrogea: Bekir Çoban-Zade, promotor al erei moderne în cultura tătarilor crimeeni

#citeșteDobrogea: Personalități tătare în Dobrogea secolului XX (galerie foto)

#citeșteDobrogea: Mehmet Niyazi - poetul național al tătarilor crimeeni din România (1878 -1931)