Constantin Noica, 115 ani de la naștere - „Să ne lepădăm de toată falsa bogăţie a vieţii noastre imaginative“

Pe 12 iulie 1909 s-a născut Constantin Noica în Vitănești, din județul Teleorman. A trecut în neființă, după numeroase lucrări, repere în cultura românească, pe 4 decembrie 1987 în Păltiniș, din județul Sibiu. S-a remarcat ca filosof și scriitor, fiind numit membru (post-mortem) al Academiei Române în anul 1990.
 
A început gimnaziul în București la școala „Dimitrie Cantemir“. A studiat la liceul „Spiru Haret“ pe care îl absolvă în 1928. Urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931.
 
Între 1938-1939 a făcut studii de specialitate la Paris, unde a plecat cu o bursă din partea Institutului Francez de Înalte Studii din România. Și-a susținut doctoratul în filozofie în 1940 la Universitatea din București, cu teza „Schiță pentru istoria lui «cum e cu putință ceva nou»“.
 
În luna august a aceluiași an publică într-un număr unic revista Adsum (adică „Sunt aici, sunt de față”). Interesant este că lucrarea o scrie singur și o publică din banii proprii. Pleacă la Berlin în calitate de referent de filozofie la Institutul Româno - German. În cei patru ani în care a stat acolo participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.
 
Din 1949, lui Constantin Noica i s-a impus domiciliu forțat la Câmpulung Muscel, unde organizează seminarii pe teme filosofice. A fost arestat la data de 11 decembrie 1958 și inculpat în procesul lotului „Noica-Pilat”.
 
A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” din cauza activităților sale intelectuale și a relațiilor pe care le avea cu persoane considerate periculoase de regim (intelectuali, scriitori, „forțe străine ostile” etc.).
 
A executat 6 ani din pedeapsă, fiind eliberat/grațiat în 1964.
 
Noica a continuat să promoveze libertatea de gândire și a culturii, chiar și sub supravegherea strictă a autorităților. Cu toate că a fost marginalizat și persecutat de regimul comunist, nu a renunțat la idealurile sale, contribuind esențial la formarea unei noi generații de filosofi români prin „Școala de la Păltiniș”
 
Pe „rafturile virtuale“ Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța se regăsește și lucurarea de debut a filosofului Costantin Noica, intitulată „Mathesis sau Bucuriile Simple“.
 
Redăm mai jos câteva fragmente din volumul pe care îl puteți parcurge integral în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța:
 
„Ne-am învăţat, aşa, să ne fie frică de singurătate. Toată educaţia noastră e făcută din aceeaşi groază de singurătate. Suntem crescuţi pentru a trăi între oameni, şi am putea trăi atât de bine singuri... Cadrele sociale, şcoala, legile, prejudecăţile - toţi ne încarcerează spiritul. Vor să ne facă gregari. Se cheltuesc să perfecteze ceea ce avem mai prost în noi, sau ceea ce, poate, nu avem deloc.
 
Numai Mântuitorul a ştiut că destinul nostru era de a fi singuri - şi de aceea mântuirea lui vine prin conştiinţă şi nu prin turmă.
 
Ne e frică de singurătate. Când rămânem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluerăm. De ce să ne fie frică?
 
Poate dela singurătate încolo începem noi înşine.
 
E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut şi eu că trebue să trăim printre fantome, dar n'am propus niciodată fantomele imaginaţiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitaţi-vă la fiecare om care rămâne astăzi singur, vedeţi panica de care este deodată cuprins, şi apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care stăpâneşte, regină, imaginaţia confuză.
 
Păcatul faţă de omenia noastră, care ar fi trebuit să fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeşte a fi astăzi exces de imaginaţie. Nimeni de sigur nu are dreptul să condamne arta şi nobilele ei funcţiuni; dar abuzul acesta de ficţiuni şi de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri şi cu toţi monştrii apocalipsului, n’au servit, poate, la nimic. Ne-ar servi de infinit mai multe ori singurătatea şi ieşirea din turmă.
 
Valoarea cea mai înaltă, de care am avut parte în turmă, a fost spiritul cinematografic, vizionar şi ficţionalist. Între atâtea imagini, omul devine şi el o imagine, şi se îneacă. Să concediem odată toată această lume desgustătoare şi miriapodică. Trebue să întoarcem hotărît spatele, celorlalţi.
 
Trebue să ne părăsim şi pe noi, să ne lepădăm de toată falsa bogăţie a vieţii noastre imaginative şi de conţinuturile noastre turburătoare. Aici e o pisică moartă: vieaţa mea. Decantare, perfectă decantare chimică. Limpezirea generală a apelor. Abandonarea tuturor conţinuturilor. Ceea ce îţi va rămâne de spus când nu vei mai avea nimic, aceea este al tău. Ale tale dintru ale tale — şi numai din ele [...]

[...] Şi abia acum înţeleg de ce spunea Platon că Dumnezeu geometrizează. Căci Divinitatea e singură, nu-i aşa? Prin excelenţă singură. Şi ce poate face fiinţa singură, inteligenţa singură, pură, decât geometrie?
 
Nu din frică. Lui Dumnezeu nu-i e frică de singurătate ca nouă. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu există necesitate.
 
Ci din voinţa de a trăi, într'un fel, veşnicia dinăuntrul lui.“