#DobrogeaDigitală „Conu Zambacu”, armeanul constănțean care a lăsat României un muzeu
05 Feb, 2022 00:00
05 Feb, 2022 00:00
05 Feb, 2022 00:00
ZIUA de Constanta
3377
Marime text
- Pe 6 februarie 1889, se năștea la Constanța Krikor Zambaccian, faimos colecţionar şi critic de artă
Astăzi se împlinesc 13 de ani de la naşterea lui Krikor Zambaccian, venit pe lume la Constanţa, pe 6 februarie 1889, într-o familie de armeni înstăriţi.
„Conu Zambacu”, aşa cum îi spuneau cu simpatie prietenii, a absolvit liceul în oraşul natal, după care a fost trimis în Franţa, unde a studiat la Institutul Superior de Comerţ din Anvers și apoi la Paris.
Întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920-1950 și să colecționeze lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți, gustul și pasiunea sa pentru artă, care avea să-l urmărească întreaga viaţă, adâncindu-se tot mai mult, pe măsură ce colecția sa impresionantă de pictură, sculptură, grafică sau mobilier, căpăta proporții.
Colecţionarul a fost decorat de Regele Mihai cu medalia Meritul Cultural în grad de Ofiţer, iar în anul 1948 a fost primit în rândurile Academiei Române.
Prin testament, și-a lăsat casa și operele de artă, adunate cu fervoare timp de o viață, cu destinație de muzeu, pentru ca toți iubitorii de artă să se poată bucura de aceste comori. După cum era prevăzut în actul de donaţie, ministerul nu putea îngădui nici o dislocare a lucrărilor de artă şi nici nu avea dreptul să schimbe destinaţia de muzeu a imobilului dăruit. Totuși, în anul 1977, acesta a fost închis și piesele expuse într-un aşa-zis Muzeu al Colecţiilor.
Abia după 1989, Muzeul K.H. Zambaccian şi-a redeschis porţile, după presiuni și strădanii ale familiei colecționarului și ale Uniunii Armenilor din România.
În volumul său „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor”,Simion Tavitian îl citează pe Arșavir Acterian, care îi face lui Zambaccian un portret impresionant:
„Era un posedat de culori, de linii, de forme. Trăia dăruindu-se total pasiunii pentru artă şi nu numai pentru artele plastice. Începuse cu muzica şi fusese ani întregi un înflăcărat violonist. Medicii îl sfătuiseră să fie mai reţinut în dăruirea sa faţă de muzică, de tânăr vădind tendinţe de nervozitate, care creştea pe undele armoniei. Muza Polymina poate fi o rea sfătuitoare pentru fiinţele prea nervoase.
Descurajat în primele sale elanuri artistice, K.H. Zambaccian a devenit pasionat de pictură. Moştenind o avere bunicică, care s-a tot rotunjit, fără trudă mare şi aproape în virtutea inerţiei, părinţii fiind textilişti, cu o fabrică la Găvana, a investit câştigul - mai bine zis prisosul lui - în tablouri, mai puţin în sculptură. Frecventând în ţară şi străinătate expoziţii şi muzee, citind în această materie multă literatură de specialitate, Krikor sau Kirkor sau Gregoire a ajuns un bun, chiar foarte bun cunoscător în domeniul plasticii. În generaţia lui - se poate afirma fără greş - devenise un adevărat expert, călăuzit de intuiţiile lui sigure, chiar mai mult decât de ştiinţă sau erudiţie. Nu era nimic surprinzător în asta dacă amintim că, în acea vreme, profesor de istoria artelor fusese T.T.Tzigara-Samurcaş (destul de neavizat în cunoştinţe din domeniul artelor) şi, după el, Gheorghe Oprescu, care avusese privilegiul, prin protecţia lui Titulescu, să fie prieten cu Henry Focillon, Paul Valery etc.
Singurii cunoscători în materie de plastică în acea vreme au fost criticul Alexandru Busuioceanu, pictorul Steriadi, Oprescu şi K.H. Zambaccian.
Zambacu - cum era denumit mai familiar - şi-a înfiripat repede o colecţie frumoasă de tablouri româneşti şi străine. Fiecare vacanţă şi-o petrecea prin marile muzee europene, unde şi-a rafinat simţul estetic şi şi-a completat bagajul de cunoştinţe în această materie. După fiecare călătorie, se întorcea cu câte un tablou de Renoir, Matisse, Cezanne, Delacroix etc. Preferinţa lui mergea precumpănitor spre impresionişti. După un timp a şi început să scrie despre aceştia: studii, adevărate de laudă pline de toată înflăcărata pasiune de care era animat pentru pictura lui de predilecţie. Fructul acestor preocupări şi entuziasme a fost o carte: Pagini de Artă. Pe măsură ce preocupările lui se concentrau mai mult asupra picturii, Zambacu părăsea negoţul, îşi neglija afacerile, care totuşi nu încetau de a prospera datorită activităţii unui frate şi de a-i asigura fondurile necesare din care s-a constituit minunata colecţie - coherentă şi expresie directă a unei viziuni unitare - ce a purtat o bucată de vreme numele de Muzeul Zambaccian.
continuat să scrie din ce în ce mai pasionat, chiar febril. Au ieşit din pana lui scurte, dar explicite şi edificatoare monografii despre Nicolae Tonitza, Pătraşcu, Pallady, Nicolae Grigorescu, Corneliu Baba...
A scris un timp şi cronică plastică la ziarul Curentul, ba chiar şi câteva nuvele publicate în Universul literar. În ultima perioadă a vieţii a scris şi un volum de evocări şi mărturii autobiografice: Însemnările unui colecţionar de artă.
Era uneori excesiv de vanitos. Conversaţiile cu el nu aveau alt subiect decât propria lui persoană, articolele lui sau ce a spus cutare despre el. Câte o vorbă acidă a vreunui prieten sau cunoscut îl făcea să sufere câteva zile în şir. Se agita, spumega, se indigna, avea insomnii. Era pradă unei nervozităţi suscitate de pripeala şi reacţiile lui nepotolite.
De o sobrietate exemplară în viaţa lui personală, calculat în existenţa lui cotidiană, devenea dintr-o dată - purtat până la antipodul obişnuinţelor sale de subite entuziasme - generos, chiar risipitor. Scrisorile lui Tonitza către el dovedesc dărnicia persistentă a lui Zambacu, care într-o vreme umplea casa nevoiaşă a pictorului, cu tot felul de stămburi, stofe trebuincioase unei familii cu mulţi copii. Portretul pe care, însă, într-un moment de furie oarbă, l-a scris, cu venin şi culoare prea crudă, Tonitza despre amicul său, ce se arătase probabil zgârcit la multiplele solicitări, a fost în vreo împrejurare de mari greutăţi băneşti ale pictorului.
Toate dărniciile amatorului şi colecţionarului erau astfel uitate la un prim gest de reţinere desigur criticabilă, deşi explicabilă.
Îmi amintesc de asemenea de entuziasmul, aproape delirant, pe care l-a trăit Zambaccian, asistând la un spectacol al Teatrului Naţional, în care Emil Botta juca în rolul lui Werther. A ţinut morţiş să-i dăruiască unul din tablourile sale şi m-a întrebat care sunt pictorii ce-i plăceau actorului. Mi-am dat cu părerea că n-ar dispreţui un Luchian. Colecţionarul nu a stat pe gânduri şi am auzit chiar de la Emil Botta că s-a trezit cu un Luchian din partea lui Zambaccian. Asta nu l-a împiedicat pe Emil Botta, care în cea vreme n-o ducea prea bine cu banii, să-l vândă imediat.”
Pasionatul colecționar s-a stins la 18 septembrie 1962, orb și incapabil să se mai bucure de piesele extraordinare adunate timp de o viață.
Sursa foto: captura youtube/arhiva TVR
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii