#DobrogeaDigitală „Dobrogea şi-a pus pecetea pe alcătuirea mea sufletească şi mi-a transmis din alchimia subtilă a laboratoarelor sale secrete”

Din „Visul cavalerului“, cartea scriitorului dobrogean care ne-a lăsat, prin seria de volume memorialistice, o inestimabilă oglindă a veacului zbuciumat în care a trăit, reproducem mai jos un minunat dialog dintre autor şi alter-egoul său, în care se conturează o pitorească descriere a satului unde autorul a venit pe lume, loc ce i-a influențat personalitatea și alcătuirea sufletească.
 
Devenirea sa interioară, precum și modul în care a trecut prin viață, felul în care s-a raportat la momentele esențiale ale existenței, au fost marcate de pecetea „cu însuşiri contradictorii şi perene ale acestui colţ de pământ”, tărâm care te acaparează cu o forţă tainică şi insinuantă, stârnindu-ţi curiozitatea şi interesul, „ca o corabie încărcată cu legende eşuată la un ţărm auster şi fabulos.”


„Ego: ...Cât despre locul unde am deschis ochii spre lume şi am scos primul scâncet (n-am să spun dacă de bucurie sau de jale!), el mi se pare astăzi foarte depărtat şi dăinuie în conştiinţa mea ca un tărâm unde aş fi fost cândva doar trecător, însă păstrând despre lumea de acolo cele mai vii şi mai trainice amintiri.
Locul se numeşte Viişoara şi satul acesta cu nume savuros (adoptat de peste douăzeci de localităţi înregistrate în toponomia ţării noastre, dovadă că românul are o preferinţă specială pentru cultivarea viţei de vie, ca o îndeletnicire zeească), se află cam în mijlocul Dobrogei, la vreo douăzeci de kilometri spre sud de oraşul Medgidia, pe şoseaua ce duce la Adamclisi, nu departe de străvechiul Monument pe ale cărui vestigii în ruină m-am căţărat de câteva ori în copilăria mea.

Alter-Ego: Îţi place să te consideri dobrogean "scăldat de soare şi de marea sclipitoare"? (Alecsandri).
Ego: Mai mult decât atât. Peisajul natal şi clima lui specifică mi-au determinat, de bună seamă, la rândul lor, temperamentul şi caracterul, pe care le-am asemuit totdeauna cu ale pământului acesta modest, original şi ciudat, aproape bizar. Există plaiuri care te îmbie să cânţi, altele te fac să plângi, unele îţi dau senzaţia că ai putea să zbori, cele mai multe vor parcă să te seducă şi să te ţină încleştat în mrejele lor. Dobrogea e altfel. Ea nici nu te cheamă, nici nu te respinge. Te lasă s-o descoperi singur. Dar după ce i-ai prins gustul, te acaparează cu o forţă tainică şi insinuantă, stârnindu-ţi curiozitatea şi interesul, ca o corabie încărcată cu legende eşuată la un ţărm auster şi fabulos. Ea e teritoriul gândirii sobre şi condensate (Gânditorul de Hamangia nu e doar o metaforă a dicţionarului de arheologie), născută din încleştări şi frenezii ce se consumă în imploziile petrecute în galaxiile sale subterane pe care nu le vede nimeni, dar le simte oricine. Zbuciumul necontenit al mării, intensitatea solară, hieratismul şi tăcerea ermetică a solului, atmosfera aceea mocnită de limpezime cristalină şi totuşi grea, apăsătoare, aproape sufocantă, iradiind un fluid aprig de senzualitate şi asceză, sunt însuşirile contradictorii şi perene ale acestui colţ de pământ care, îmi place să cred, şi-a pus pecetea pe alcătuirea mea sufletească şi mi-a transmis şi mie ceva din alchimia subtilă a laboratoarelor sale secrete.
 
Alter-Ego: Pe scurt, şi ca să întregim imaginea entităţii paradoxale pe care o reprezinţi, ai apărut pe lume într-un anotimp rece, cu un sânge fierbinte, pe un pământ auster şi lângă o mare tumultoasă, ce ţi-au împrumutat din belşug trăsăturile lor antagonice. Ele au şi determinat cele două demonii ce s-au confruntat totdeauna în fiinţa ta; demonia carnală, expansivă, şi demonia cerebrală, intensivă.

Ego: Dar, profund marcat ca structură şi hrănit în pruncie cu sevele pământului de acolo, eu sunt un fiu al Dobrogei de primă generaţie. Părinţii mei au fost dobrogeni prin transplantare. Tata, Lică Martinescu şi mama, Gherghina (născută Neagu) erau ţărani originari din comuna Vişani (judeţul Râmnicu-Sărat de altădată). Ei s-au strămutat în Dobrogea la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, îndată după căsătorie, în cadrul unui proces mai larg de migraţiuni demografice, şi s-au stabilit pe vatra unei vechi cătun turcesc, unde au găsit un pământ pe trei sferturi virgin - după veacuri de înstrăinare de lângă Ţara mamă - ce aştepta să fie desţelenit de brazda plugului şi transformat în lanuri melodioase şi îmbelşugate. Acolo se înjghebase deja o aşezare nouă, cu o populaţie pur românească, alcătuită din mocani, cojani şi olteni, deveniţi dobrogeni prin bine cunoscutul fenomen al transhumanţei, atât de frecvent în perimetrul geografiei noastre naţionale.
Curând, aşezarea s-a extins, a căpătat proporţiile unui sat chibzuit organizat şi mult înfloritor. Spre deosebire de alte sate dobrogene, mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, Viişoara a fost conceput după un plan bine gândit, cu uliţe drepte, paralele, ce se întretăiau regulat şi formau cvartaluri egale, ca pătrăţelele pe o tablă de şah, cu ogrăzi deasemeni egale (2000 mp fiecare), împrejmuite cu garduri de şipci, înlocuind şanţurile de piatră sau de lemn câinesc vizibile în alte părţi. Fiecare locuitor îşi avea viişoara lui la marginea satului pe o porţiune din islaz afectată numai acestei culturi care forma o frumoasă rezervaţie viticolă. (De aici şi numele localităţii). Pe lângă această prosperă aşezare, vechiul cătun turcesc (Caciamak) mai dăinuia doar ca o reminiscenţă din alte vremuri rămase în urmă şi amintind de o ocupaţie provizorie ce nu avea rădăcini aici.
Alt aspect important pe care vreau să-l subliniez este că la Viişoara, ca şi în toate satele noi dobrogene, tocmai datorită faptului că acolo se întâlneau oameni veniţi din colţuri diferite ale ţării, limba ce se vorbea şi pe care am asimilat-o eu din pruncie, era o limbă românească foarte curată, cea mai «pură» din câte am avut prilejul să cunosc mai târziu. Nuanţele dialectale, regionalismele, jargoanele și expresiile argotice aduse din alte părţi s-au contopit şi s-au topit aici într-o limbă ce echivala cu limba literară pe care aveam s-o regăsesc apoi şi în cărţile de şcoală.”
 

#citește mai departe în „Visul Cavalerului”
 #„Visul Cavalerului”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 123 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri  și de azi“ .
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.


Sursa foto: imagoromaniae.ro

Citește și:
#DobrogeaDigitală: Supraviețuitor al propriului destin. „Am trăit intens, autentic și, mai ales, liber”
#DobrogeaDigitală – „Visul Cavalerului”, de Pericle Martinescu : „Nu ne putem desprinde de trecut rîzînd”