#DobrogeaDigitală Jean Ionescu – înțelepciune și tact, în fața tuturor provocărilor

• Astăzi se împlinesc 93 de ani de la nașterea actorului Jean Ionescu, care a condus, timp de două decenii,  destinele Teatrului Dramatic

 
 Jean Ionescu s-a născut pe 9 iunie 1928, în Constanța, în anul semicentenarului revenirii Dobrogei sub administrație românească.

În 1957, Jean Ionescu este numit director artistic al Dramaticului constănțean, un prim mandat care va ține până în 1969, când cele patru instituții profesioniste de spectacol de la malul mării au fost comasate într-un singur teatru, cu mari probleme de organizare și administrare.



Se va ocupa, până în 1972, de impresariat artistic, după care va reveni la conducerea teatrului, unde va rămâne până în 1984. Sub directoratul său au fost inițiate și organizate Festivalul Seri de Teatru Antic, Festivalul Săptămâna Teatrelor de păpuși.

A gestionat cu înțelepciune și răbdare toate provocările care au venit asupra Teatrului și a continuat să urce pe scenă. A jucat în „Anii negri“, „Trei surori“, „Ovidius“, „Salonul 42“, „Anna Christi“, „Când nu ne vede nimeni“, „Mielul turbat“, „Nebuna din Chaillot“ ş.a.

În 1960, atunci când i s-a oferit rolul principal din „Vlaicu Vodă“, a avut puterea să-l refuze, invitând-l pe marele George Vraca să vină la Constanţa pentru a întruchipa memorabilul personaj.


În volumul „Thalia Ex-Ponto. La cumpăna dintre ani”, Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian refac parcursul uman și actoricesc al lui Jean Ionescu, cu detalii pitorești despre viața și profesia respectabilului director de teatru.  
 
„Jean Ionescu era un autodidact. Aș putea spune că de atunci, din adolescență și până la pensionare, nu l-am văzut niciodată fără o carte în mână. A fost un om auster, cu foarte multă personalitate, cu tact și cu răbdare, ceea ce i-a atras respectul tuturor, în teatru și în afara lui. Avea un glas generos și catifelat de bas, cum de puține ori am auzit, glas pe care nu-l ridica niciodată. Plutea într-un nor de fum de țigară, obicei de care nu s-a lăsat nici după interdicția dictată de medic, ca urmare a unei grave maladii de cord. Mi-l amintesc în Banul Miked, alături de Vraca (în rolul titular) la premiera «Vlaicu Vodă» din anul 1960. Rar, rarisim cred se pot întâlni pe scenă două asemenea voci și încă pe un text ca cel al lui Davila! Nu-l pot uita în rolul împăratului Octavian August din piesa «Ovidius» de Grigore Sălceanu (1957), an în care a devenit pentru o lungă perioadă director al teatrului (1957-69 și 1972-83). După cum, de neuitat rămâne în rolul bătrânului Chris din «Anna Christie» de O'Neill sau în Platon Krecet sau în Henri de Saint-Jean din «Paharul cu apă». A realizat un foarte cald moș Cadâr în «Tache, Ianke și Cadâr» și cu mare seducție intelectuală, un filosof, Blanda din «Scaunul» de Tudor Popescu, personaj care îl evoca pe Blaga. Fiecărui personaj pe care l-a realizat i-a împrumutat câte ceva din aplombul cu care era înzestrat de natură, din reținerea gravă cu care se angaja în orice tip de relații.
A fost, ca om, ca actor și ca director, foarte respectat, nu numai de către cei pe care îi conducea, ci și de către cei «de sus», pe care reușea fără prea multă vorbărie să-i țină la distanță. Totuși, în 1984, o tovarășă isterică de la nu știu ce comitet l-a poftit să-și dea demisia pentru că ar fi programat tendențios în zilele de 23-28 ianuarie niște titluri, existente de altfel, cu toate aprobările, în repertoriul curent. Spunându-i fără nici un ocol că ceea ce insinuează este o aberație, și-a dat totuși demisia care, evident, i-a fost rapid aprobată.
 
Spectacolele perioadei respective au fost: «Bunica se mărită», «Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă», «Beția sfântă» și «Mobilă și durere». Nu știu care dintre titluri a stârnit patima politică bolnavă a acelei tovarășe dar știu că a fost destul ca un conducător capabil al unei mari instituții artistice să-și piardă postul. Nu manifesta entuziasme facile, dar cu pedala rațiunii aflată mereu în funcțiune, era deschis oricărei inițiative, oricărei propuneri venite din colectiv și care ar fi urmat să propulseze teatrul constănțean. Aș spune că acest teatru a ajuns printre primele din țară - la ora când se afla pe această poziție - datorită, în bună măsură, și lui, tactului și autorității cu care acredita inițiativele.”
 

Citește și:

Jean Ionescu - actor, director al Teatrului de Stat