#DobrogeaDigitală Portretul lui Octavian Goga - „Fiecare gest al său pare efectul unei înalte inspiraţii“

Lucrarea „50 figuri contimporane“ prezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova.
 
Volumul, publicat în 1913, schițează chipul fizic și moral al celor mai impregnante figuri de la început de secol XX. Îi regăsim descriși, atât din condei cât și din pensulă, pe Regele Carol I, Carmen Sylva, Al. Davila, Galaction, Ovid Densușianu, Nottara, Coșbuc, I. G. Duca, Vlahuță, Take Ionescu, Macedonsky, Delavrancea, Victor Eftimiu, Sadoveanu, Minulescu sau Caragiale, și mulți alții.
 


Așa cum era și firesc, cartea începe cu portretul Regelui Carol I descris astfel „cu ochii săi autoritari, majestoşi, liniştiţ […]  părul nins, despărţit în două, cu cochetărie de strămoş care vrea să placă posterităţii…“. Urmează descrierea Reginei Elisabeta a României,  „mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“.
 
Seria de portrete continua cu Ion I. C. Brătianu ( n. 1864 – d. 1927), cel care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.
 
Volumul îl aduce în fața cititorilor și pe marele poet Octavian Goga, cel „cu părul blond, dat pe spate, lins, ca al unui Phoebus care obişnueşte cosmeticul, şi strălucitor ca al unui adevărat... uns al muzelor“. Opera sa monumentală este și astăzi intens studiată, fiind un reper în literatura română. 
 
Textul de factură profundă, impresionează prin cumulul de detalii, reușind să creeze o imagine clară a personalității descrise. Redăm mai jos rândurile scrise despre Octavian Goga la care se adaugă pictura pe care o găsiți în galeria foto.
 
„D-l Goga mă interesează în chip cu totul deosebit, când îl văd străbătând calea Victoriei, cu pasul cu care ar eşi din temniţa dela Seghedin.
 
Scund, cu globurile mari ale ochilor ascunse mereu după pleoape, parcă de frica unui jandarm ce i-ar iscodi într’una gândurile ; adus puţin din spate, caşicând ar purta în spinare idealul mare ce-l însufleţeşte; cu privirile turbure, caşi valurile Oltului, turburate de mânia unui popor necăjit şi de răscolirea unui mare poet ; cu părul blond, dat pe spate, lins, ca al unui Phoebus care obişnueşte cosmeticul, şi strălucitor ca al unui adevărat... uns al muzelor.
 
D-l Goga s'a obişnuit de foarte tânăr să fie admirat şi, deci, observat. De-aceea, poetul ardelean face impresia, că nu trăeşte pentru sine şi pentru cei cu cari trebue să lucreze. Toate mişcările, toate vorbele, toate atitudinile sale sunt, parcă, numai pentru cei cari-l observă. Caşicând o galerie nevăzută ar privi într’una, poetul suferinţei noastre nu se duce la birt, nu spune-o vorbă, nu bea o bere fără să nu lase impresia că lucrează sub înrâurirea unui decret superior. Fiecare gest al său pare efectul unei înalte inspiraţii.
 
Dar toată această solemnitate cotidiană d-l Goga o dezvoltă cu o lipsă de oficialitate, cu o familiaritate ce contrastează în mod fermecător.
 
Gestul său este evocator şi larg mult mai larg decât îi îngădue înălţime de o şchioapă. În glasul său, de-o muzicalitate înduioşătoare, răsună accente bărbăteşti, deşi frizura, lipsa sprâncenelor şi mustăţile tăiate îi dau înfăţişarea unei femei care s’a spălat de curând pe cap, dar care încă nu şi-a pus părul în hârtiuţe.
 
Când ochii îi sunt pătrunşi de raze din privirile îndurerate ale neamului, a cărui nefericită epopee a cântat-o cu atâta vigoare, când în glas i se deşteaptă accente din strigătele de durere ale fraţilor săi, atunci figurei de femee spălată pe cap încep, parcă, să-i crească şi sprâncene, şi mustăţi, şi barbă ; atunci trupul i se înalţă, ca pe nişte picioroange nevăzute, şi pumnul acela de om se ridică, creşte se măreşte. Şi deodată ne pomenim în faţă cu un uriaş.“