#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu „Cînd mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...”

Astăzi se împlinesc 139 de ani de la nașterea celui mai important muzician român, George Enescu.
Compozitor, dirijor, pedagog, violonist și pianist, micul „Jurjac” (așa cum îl botezase guvernanta sa franțuzoaică) a venit pe lume la 19 august 1881, în familia arendașului Costache Enescu din Dorohoi.
La patru ani, era deja un virtuoz al viorii, iar tatăl său, la îndemnul profesorului Eduard Caudella, l-a trimis la Viena unde, între anii 1888 și 1899, și-a desăvârșit studiile muzicale la Conservatorul din capitala austriacă, trecând apoi la Conservatorul din Paris.
Prima creaţie a lui Enescu, care l-a consacrat în calitate de compozitor, a fost „Poema română”, concepută la numai șaisprezece ani și a cărei primă audiție la Paris, în 1898, s-a bucurat de un răsunător succes de public şi de presă.

În perioada interbelică, susține concerte la București și Paris, devine unul dintre cei mai apreciați compozitori ai Europei și ai lumii, desfășurând, în același timp, și o prestigioasă activitate pedagogică (le-a fost dascăl celebrilor violoniști Ivry Gitlis și Yehudi Menuhin).
Din 1947, părăsește România totalitară și se retrage în capitala Franței Paris, unde se stinge, pe 4 mai 1955, fiind îngropat în cimitirul „Pere Lachaise”, lângă Georges Bizet, autorul celebrei opere „Carmen”.

Cităm mai jos un fragment din volumul „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu, scriitorul dobrogean îndrăgostit de muzica marelui Enescu, care i-a urmărit cu fervoare toate concertele și a scris cu pasiune despre acest mare creator, prestigios ambasador al culturii românești în lume.
 

„Al doilea concert-recital al lui Enescu, de astă-seară, a fost la înălţimea marilor momente din cariera lui. Nimic n-a lăsat să se creadă că Maestrul a obosit, aşa cum s-a întîmplat în precedentul concert, de la 25 noiembrie, din această serie. Astă-seară Enescu ne-a regalat iarăşi, prin intermediul arcuşului său uşor, limpede, grav şi veşnic tînăr, pentru care nici o partitură muzicală nu mai prezintă dificultăţi sau taine. El le descifrează pe toate cu o uşurinţă aproape neverosimilă, ca şi cum ar improviza.
 
De altfel, prin însăşi înfăţişarea lui, atunci cînd e pe podium, cu bagheta în mînă, ca şi prin arta sa de interpret, cînd ţine vioara la umăr, Enescu pare că nu îmbătrîneşte deloc. Nu l-am cunoscut pe Enescu tînăr - cînd l-am văzut eu pentru prima dată Maestrul era trecut de 50 de ani - însă uitîndu-mă la figura lui, văd trăsăturile unei tinereţi, mai ales sufletească, de o desăvîrşită armonie şi seninătate. De multe ori mi se pare că are un cap de copil. Nici o brazdă de bătrîneţe, nici o urmă de tristeţe, de dezamăgire sau de revoltă pe chipul acesta de înger sexagenar care îşi păstrează naivitatea şi inocenţa primilor ani, laolaltă cu seriozitatea aceea fermecătoare a unui adolescent pentru care totul în lume e frumos, nobil, ideal.”

Textele dedicate impactului pe care maestrul și muzica lui l-a avut asupra lui Pericle Martinescu sunt completate cu fragmente din „Memoriile” lui Enescu, publicate de muzician cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă și în care își exprimă vocația pentru munca de compoziție și stângăcia pe scenă, în calitate de violonist.

 „Eu mă simt compozitor pînă în măduva oaselor, forţele mele m-au împins totdeauna să iubesc muzica şi să încerc să creez ceva în domeniul ei. Dacă numărul operelor mele e relativ restrîns, e din cauză că am dorit să dau - o spun fără mîndrie - ceea ce era mai bun în mine. N-am publicat decît ceea ce consideram relativ încheiat. Cariera mea se rezumă la cele câteva opere proprii. Ea nu are nimic de-a face cu concertele mele de virtuoz. Să nu confundăm cariera cu meşteşugul. Vioara mi-a oferit mijlocul de a rămîne independent…
 
Gîndiţi-vă că eu trebuie să fac pe scenă un efort considerabil, datorită unei anumite stîngăcii fizice. Nu sînt îndemînatic şi n-am avut niciodată însuşirile instrumentale deosebite. Astfel a trebuit să muncesc mult pentru a da iluzia că le am. Cînd mă aflu pe scenă, mă străduiesc să uit că mă găsesc acolo, mă transpun în altă parte, evadez...
 
Am fost fericit să aflu că în anumite împrejurări am putut procura altora puţina bucurie pe care eu n-o aveam niciodată. Acest gînd mă încîntă şi mă consolează. În ce mă priveşte, am simţit eu vreodată plăcerea de a fi un virtuoz ? Sincer vorbind, nu ! Vă puteţi oare închipui ce poate fi existenţa unui virtuoz ? Eu o ştiu. Aceste fiinţe invidiate, adulate sînt în realitate nişte martiri, nişte osîndiţi, nişte sfinţi !. .. în concluzie, eu nu văd prin ce s-ar deosebi existenţa unui virtuoz de viaţa unui călugăr închis în chilia lui ...”

 

Sursa foto: YouTube/captură TVR

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”