In Memoriam Pavel Chihaia, la 98 ani de la naștere „Regret foarte mult că, probabil, odihna mea de veci va fi departe de acest cimitir”

Personalitate a culturii române, erudit istoric și om de știință, Pavel Chihaia s-a născut în Corabia, județul Romanați, pe data 23 aprilie 1922, și avea să ajungă la Constanța la vârsta de 4 ani, după ce era adoptat de o mătușă, în urma decesului mamei. A fost unul dintre cei mai importanți absolvenți ai Liceului „Mircea cel Bătrân”, amintirea sa fiind sa fiind prezentă, în colegiul de azi, prin colecția de publicații, prin portretul aflat în galeria scriitorilor mirciști și în panoul cu absolvenți celebri ai liceului.
Vă prezentăm în continuare, cu acordul scriitorului Ovidiu Dunăreanu, fragmente din interviurile apărute în revista „Tomis” (ianuarie, mai, octombrie 1996) și în volumul „Ovidiu Dunăreanu. Convorbiri pontice. Constanța, Editura Ex Ponto, 1998”, republicate în 2019 în volumul omagial al revistei Ex-Ponto, nr. 62-63, la câteva luni de la trecerea în neființă, la Munchen, a scriitorului Pavel Chihaia.

Pavel Chihaia în dialog cu Ovidiu Dunăreanu: „Este explicabilă fervoarea mea pentru Constanța”

– Stimate domnule Pavel Chihaia, care sunt raporturile dumneavoastră
cu oraşul Constanţa?
– Aş vrea să încep acest dialog cu dumneata, spunând că am evoluat în paralel. Am avut două vieţi: oraşul meu, Constanţa, şi eu. Am pornit de la acelaşi punct, adică de la o perioadă, în care eu şi Constanţa eram una.
Între vârsta de patru ani, când am descins în acest oraş, şi optsprezece ani, când l-am părăsit pentru totdeauna. De ce îl consider un cuib, o vatră a mea personală? Pentru că viziunea de lume, personalitatea, trăsăturile hotărâtoare ale cuiva se formează între opt şi optsprezece ani, adică exact epoca în care eu am trăit în Constanţa. Apoi am plecat la Bucureşti ca să fac facultatea, am trecut prin valurile pe care istoria mi-a impus să le străbat, am emigrat iniţial în Franţa, pe urmă în Germania şi vieţile noastre au evoluat în paralel, viaţa Constanţei şi a mea. Iar acum, după revoluţie, când am revenit în Constanţa, am găsit un oraş străin. Dar, pe undeva, am redescoperit, ceea ce ne unea, ceea ce ne-a unit iniţial ‒ marea, străduţele sucite ale Tomis-ului, portul, ţărmul şi orizonturile nesfârşite ale mării, lumina pe care o ghiceam dincolo de linia zării. Ne-au înstrăinat blocurile, casele noi, alte magazine, alţi oameni.
Întotdeauna îmi place să privesc valul de trecători care mă întâmpină, fie
într-un oraş străin, fie într-un oraş românesc, fie în oraşul meu, Constanţa. Ţin minte încă de pe timpul când eram la facultate sau mai târziu, că reveneam în Constanţa şi găseam mereu alte chipuri, alte fizionomii, alte veşminte. Am evocat, la un moment dat, şi-mi face plăcere să repet acest gând, că un autor american, pe care-l cheamă Thornton Wilder, a scris o piesă de teatru ce s-a jucat şi la noi. Aceasta mi-a plăcut foarte mult nu pentru valoarea ei, ci pentru ceea ce simt eu de câte ori vin în Constanţa. În piesă era vorba de un orăşel american şi de un cimitir. Eu frecventam foarte adesea cimitirul oraşului meu, fără să am pe nimeni îngropat acolo. Trebuie să ştiţi că, în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, nu era o aglomeraţie de monumente, unele chiar triumfătoare (am văzut azi dimineaţă, în cimitir, un monument încadrat în sticlă, foarte somptuos, exact ca un fel de car funerar). În cimitirul de atunci erau doar câteva morminte ale grecilor, din secolul trecut, care fuseseră abandonate, erau mausolee frumos construite, dar părăsite, şi câteva morminte înscrise pe această câmpie nesfârşită, pe această stepă, încât, fiind la cimitir, aveam o dublă viziune: a morţii şi a pământului nesfârşit. Ei bine, în piesa lui Thornton Wilder este vorba de un fel de transgresare a oraşului la cimitir, adică oamenii mor, cum e şi firesc, şi locuinţele, casele se golesc, străzile se videază de cei anteriori, vin alţii, vin alte valuri de oameni şi cei vechi se mută în viaţa de dincolo, încât oraşul nostru, întregul oraş se mută la cimitir. O senzaţie asemănătoare am în prezent, când întâlnesc pe cruci numele profesorilor mei, numele amicilor, numele vecinilor... Şi regret foarte mult că, probabil, odihna mea de veci va fi departe de acest cimitir, care de altfel nu mai are coordonatele pe care le avea în copilăria mea. Deci, oraşul Constanţa mi s-a înstrăinat nu numai prin blocurile cenuşii, care brodează ţărmul mării într-un mod complet neindicat din punct de vedere estetic, dar şi prin fizionomii. Mă aştept mereu să întâlnesc cunoscuţi, privesc cu lăcomie chipurile celor care-mi încrucişează drumul, mă uit mai ales la bătrânele în care încerc să întrevăd iubitele mele din tinereţe. Din nefericire, nu mai am şansa asta, pentru că foarte mulţi s-au mutat deja... dincolo.


‒ Vă aflaţi, în aceste zile, în ţară şi datorită unor evenimente editoriale. Aţi
apărut cu un fragment de roman – „Cearta sufletului cu trupul” ‒ în frumoasa antologie de proză contemporană „Vânzătorul de enigme”. Totodată aţi publicat în colecţia „Texte de frontieră” a Institutului European din Iaşi, o nouă carte „Treptele nedesăvârşirii”. De fapt, ce se doreşte a fi acest volum?
‒ Volumul care mi s-a tipărit la Iaşi, fiind un fel de confesiune programatică a posibilităţilor mele de viaţă, conţine un material legat de Constanţa şi
de Dobrogea. Şi sunt foarte fericit că am găsit un editor imprudent care să
adune între aceleaşi coperţi nuvelele mele cele mai expresive în legătură cu Constanţa şi marginile ei ‒ acesta-i teritoriul literaturii mele tomitane ‒, precum şi piesa de teatru La farmecul nopţii, pe care am refăcut-o şi care e în legătură cu Dobrogea, cu stepa dobrogeană. Cea mai mare parte a cărţii cuprinde corespondenţa între mine şi domnul Teodor Ionescu. Această corespondenţă se întinde între anii ‘48 şi ‘56, epocă pe care o consider cea mai grea şi cea mai tristă, aşa numita „epocă stalinistă”. Este o corespondenţă care ilustrează drama, tragedia unei generaţii, a „generaţiei pierdute”, cum se spune. Şi, întâmplător, cartea mea a apărut în paralel cu Jurnalul lui Mircea Zaciu, care este excepţional, publicat la „Dacia” de la Cluj, şi cu jurnalul lui Ţepeneag, apărut şi el tot la „Dacia”, şi în sinea mea mi-am permis să le pun, toate aceste trei lucrări, pe o masă şi să le judec. Jurnalul lui Mircea Zaciu este extraordinar, arată toată pomentaţia, toată viaţa intelectuală a revistelor, a publicaţiilor, a grupurilor, a grupului Nicolae Manolescu ‒ „România literară” ‒, a grupului Eugen Barbu ‒ „Săptămâna”, conflictele dintre ei, potrivnice, nepotrivnice, redă o frescă uriaşă a vieţii noastre culturale timp de un deceniu; mi se pare şi cel mai expresiv. Jurnalul lui Ţepeneag, care este scris la Paris, arată raporturile lui cu publicaţiile străine, cu scriitorii, efortul de a se face cunoscut, efortul de a impulsiona valorile româneşti în contextul universal, acesta e legat de altfel de exil, de problemele românilor din străinătate. În vreme ce scrisorile mele ilustrează declinul din viaţa câtorva scriitori: Tonegaru, Stelaru, Teodor
Ionescu, subsemnatul, Iordan Chimet, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. Ele descriu mizeria în care ne aflam cu toţii, ajutorul imens pe care noi l-am
primit de aici din Constanţa, de la câţiva profesori de liceu, ca să supravieţuim.
De ce am titrat această carte Treptele nedesăvârşirii, o sintagmă ciudată şi o contradicţie în termeni? Coperta o explică şi o ilustrează. Pe ea este reprezentat un bătrân care citeşte alături de o scară în spirală. Este vorba aici de un tablou al lui Rembrandt, „Filozoful”. Treptele sugerează totdeauna un suiş, un elan, o năzuinţă către absolut, pe care am avut-o şi noi. Nedesăvârşirea priveşte realizarea. Am fost „generaţia pierdută” nu din punctul de vedere al itinerarului nostru spiritual, ci din punct de vedere al vieţii noastre sociale. Eu, de pildă, am scris literatură între anii ‘45-’47, am publicat două cărţi şi sunt mândru că am luat premiul Scriitorilor Tineri al Fundaţiilor Regale în ‘45. Am scris, la douăzeci şi patru de ani, un roman în 350 de pagini, l-am scris de trei ori şi l-am publicat ‒ el fiind prima parte dintr-o trilogie dobrogeană care trebuia să se numească Simfonia dobrogeană. Au urmat doisprezece ani de recluziune, munca de jos, arestări. Apoi au venit douăzeci de ani de activitate medievalistică, de cercetare a evoluţiei mentalităţilor, despre care am întocmit patru cărţi, după aceea anii de exil şi aşa mai departe... Deci, viaţa mea a fost un fel de zig-zag, şi realizările, pe care le-am dăruit lumii, pentru mine, sunt
totuşi o nedesăvârşire, pentru că nu au unitate şi nu au acelaşi ritm pe care
l-a avut viaţa mea interioară. Şi nu e numai cazul meu.


‒ Cere „exilul”, unui intelectual, unui scriitor, în speţă, să devină altceva?
‒ E o problemă complexă şi destul de greu de discutat, pentru că e oarecum deconcertantă. Aşa cum vă spuneam, că eu regăsesc Constanţa străină şi familiară în acelaşi timp, cei care trăiesc în străinătate şi revin în ţară, revin cu aceleaşi sentimente. Adică nu numai deosebirea între ceea ce-i aici şi ceea ce-i dincolo ca peisaj, ca peisaj uman, ca peisaj geografic, dar însăşi trecerea timpului care macină, schimbă lucrurile, schimbă indivizii, ţările, oraşul, peisajul... Şi în acelaşi timp, rămâne o constantă, bineînţeles nu pentru toţi. Sunt, însă, şi cei care, aflaţi în străinătate, îşi apropie realitatea imediată şi încearcă să-şi facă un loc agreabil sub soare, întorcând definitiv spatele ţării de unde au plecat. De altfel, fenomenul acesta este contemporan; şi-n Occident se întâmplă să plece tinerii din Italia în America sau din Franţa ori Germania în America. America, într-un fel, este Eldorado, este punctul maxim de desfăşurare a indivizilor. Dar foarte mulţi, mai ales intelectualii ‒ sarea pământului ‒ nu-şi uită ţara de unde au plecat. De ce? E un fel de fatalitate ca să-ţi porţi această
povară, etosul pe care l-ai moştenit odată cu cuvântul, cu limbajul, cu viziunea de lume care există, care ţi se rotunjeşte undeva, cu părinţii, cu prietenii, cu codul tău trecut, cu colegii. Mă întreb, în ce măsură poţi face abstracţie la o vârstă, de... propria ta viaţă? Ei bine, eu am plecat la cincizeci şi cinci de ani. Definitiv. Pot să-mi reneg toată existenţa de până atunci, începând o... viaţă nouă? Este posibil, psihologic, să te mutilezi şi să arunci trei sferturi din viaţa ta în neant? Fără să vrei târăşti cu tine reziduurile existenţei tale anterioare.
E posibil ca acei care urmăresc să-şi renege propria existenţă să fie capabili să-şi uite părinţii, amicii, mormintele, să-şi uite şcoala, vecinii şi, poate măcar în vis, acestea-i obsedează şi îi torturează. Pentru cei care nu sunt legaţi de cultură, care n-au scris cărţi în ţară, care n-au publicat, problema limbii este foarte importantă ‒ vorbesc de cei care vor să uite tot trecutul, să devină... alţii. Instinctiv îşi dau seama, dacă altcineva nu le atrage atenţia că limba lor nu poate căpăta valorile ţării respective şi nici nu se pot implica, sută la sută, în toate realităţile ţării de adopţie, în istoria ei, în trecutul ei, în personajele ei politice, literare şi artistice. Ar trebui să fii un tip genial ca să-ţi poţi schimba culoarea. Repet, din punct de vedere psihologic este foarte greu să devii altul, chiar dacă faci această gimnastică şi urmăreşti cu orice preț acest lucru. (…)


– Aţi avut şi câţiva prieteni apropiaţi cu care aţi împărtăşit aceleaşi idealuri.
De unde vine această fervoare a lor şi a dumneavoastră pentru orizonturile
Constanţei, pentru mare şi ţărmul dobrogean?
‒ Am subliniat într-un articol, pe care revista Tomis l-a publicat şi care a
produs oarecare nemulţumire în cercurile constănţene, că, dincolo de mediocra mea asiduitate şcolară, am avut prieteni apropiaţi cu care mi-am conturat teme-iul meu intelectual. Ei au fost: Ştefan Remencoff, muzician, Ştefan Mangoianu, dintr-o clasă superioară, tot muzician, Stere Popescu, poet, pianist, filozof, mai târziu cărturar, Mihai Vasiliu care a terminat politehnica. În fiecare duminică, împreună cu colegii mei Ion Marghiol, Ion Petre sau Mihai Vasiliu treceam în revistă vapoarele din port care veneau din ţări îndepărtate. Întotdeauna ne imaginam viaţa noastră dilatată pe tot pământul, în ţările de veche şi înaltă cultură şi civilizaţie. Legătura cu Europa şi întreaga lume; era o realitate în Constanţa, prin vapoarele care veneau, prin marinarii care debarcau aici. În afară de acest orizont, de această deschidere către lume, aveam o perspectivă şi către trecut. La tot pasul ne întâlneam cu vestigiile greceşti şi cu cele romane. Sculpturi, capiteluri antice, dale şi coloane de piatră şi marmură, care se găseau în pereţii caselor de pe strada Mircea sau la temeliile celor din zona
peninsulară. Este explicabilă fervoarea noastră, mai ales pentru Constanţa,
pentru acest ţărm care mi-a conturat atât viziunea despre lume cât şi mijloacele de expresie ale ei. M-am bucurat că liceul în care am învăţat a devenit colegiu, căpătând astfel un prestigiu naţional şi că, mulţi dintre cei care l-au traversat sunt eminenţe în ştiinţă, în cultură pe tot globul.


‒ Revista „Tomis” se poate mândri că, după revoluţia din ‘89, v-a recuperat
masiv pentru oraşul şi spaţiul dobrogean în care v-aţi format. În vara aceasta ea face treizeci de ani de existenţă. Cum se conturează imaginea „Tomis”-ului în ochii şi în sufletul unui scriitor român care trăieşte la München?
‒ Încă de la prima mea vizită aici, la Constanţa, după 1989, am venit la revista Tomis cu mult entuziasm, considerând că ea este o inimă spirituală aacestui oraş pe care-l reprezintă. În jurul ei sunt adunaţi scriitorii şi oamenii de cultură cei mai valoroşi ai Dobrogei. Am fost primit cu colegialitate şi din momentul acela am rămas foarte ataşat de revistă şi de cei care o fac. Ataşat, în primul rând, pentru că redactorii revistei urmăresc, în cărţile pe care le publică, aceleaşi idealuri literare ca şi mine. Ei transpun, în ceea ce scriu, peisajul miraculos al Dobrogei şi al Mării, care e cu totul altul decât cel din Muntenia, Oltenia sau Transilvania. El are un specific al lui, inconfundabil, pe care criticii revistei l-au subliniat adesea, vorbind de Fuga lui Şefki, romanul lui Bucuţa, despre cartea lui Botez, Europolis, despre romanele lui Radu Tudoran, care se petrec mai la nord, la gurile Dunării, dar care asumă într-un fel peisajul dobrogean.
Am lăudat adesea, şi o fac şi acum, sârguinţa colaboratorilor revistei Tomis
de a aduna, pe această insulă literară, tot ce are mai preţios ţinutul pontic.
Bineînţeles, de la început, legăturile mele, şi în cadrul revistei şi dincolo de
ea, printr-o prietenie foarte strânsă cu Constantin Novac, Nicolae Motoc,
Ovidiu Dunăreanu şi Doina Jela, mi-au dat un sentiment de solidaritate şi de temeinicie aici în România şi în Constanţa. Şi trecutul revistei se recomandă de la sine, pentru că în ea au publicat o serie de critici şi scriitori valoroşi.

De-a lungul celor treizeci de ani s-a încercat să se dea glas, în paginile ei,
unei permanente deschideri. E deschiderea spre lume, e deschiderea către
libertate şi lipsa de fundamentalism, către dragostea de aproape, creştină şi umanistă. Este explicabilă prezenţa în paginile revistei a unor traduceri din scriitori de prestigiu din Europa şi America. Cred că Tomis-ul are un loc aparte în contextul publicaţiilor româneşti de literatură şi artă.


Citește și:

Mirciștii îi aduc un ultim omagiu scriitorului constănțean Pavel Chihaia... „lăcașul unde m-am format și de care am rămas legat întreaga viață”