Pacea de la București ( 1913)

                      
                                                                                                                    
 
Campania din 1913, a fost intens mediatizată în presa internaţională, în cea din Bucureşti, precum şi în presa locală. Periodicele cu tiraje importante aveau trimişi în zonă corespondenţi pentru a fi la curent cu operaţiunile militare ce aveau loc la sud de Dunăre. 
 
Tratatul de pace de la Bucureşti, de la 28 iulie/10 august 1913, a recunoscut noua graniţă româno-bulgară pe linia Tirkşmil-Ekrene, un teritoriu cu o suprafaţă ce însuma 8.371 km² şi era populat de 300.000 de locuitori, cunoscut sub numele de Cadrilater.
În ziarul francez „Le Temps” era prezentată disputa dintre avocatul bulgar T.P. Theodorof şi profesorul român I. Athanasiu, cu privire la revendicările româneşti. Cel din urmă considera că revendicările teritoriale româneşti datează de mult timp, dar că au fost refuzate de bulgari. La rândul lor, bulgarii revendicau în presa proprie, dar şi în cea străină „ anexarea României”, pe care o acuzau de susţinerea cu muniţie a Turciei în timpul primului război balcanic, lucru care a creat „o prăpastie de netrecut, care va separa cele două naţiuni pentru totdeauna”.

La Bucureşti, România va obţine pe pământ, ce va culege Grecia pe mare, ea va deveni arbitrul şi va exercita o incontestabilă hegemonie asupra celorlalte popoare balcanice. A ştiut să  „ îşi aştepte ceasul său”, după cum nota în „Le Figaro”, istoricul şi diplomatul francez Gabriel Hanotaux.
Interesul americanilor pentru zona Balcanilor este reliefat de publicarea mai multor articole ale lui Frederick Moore, care surprind evenimentele din 1912 şi 1913. În ceea ce priveşte România, acesta constata sprijinul acordat conaţionalilor din afara graniţelor ţării şi contribuţia unor societăţi culturale precum „Transilvania”, „Carpaţi”, „Arboroasa” ş.a.
 
Marele diplomat român Nicolae Titulescu sublinia: „ caracterul legii internaţionale nu este de subordonare ci de coordonare, iar raporturile dintre state, nu sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă”. Din spusele marelui diplomat român ne putem da seama care era opţiunea României la momentul 1913.
Preocupările României faţă de evenimentele din Balcani au fost dublate de nenumărate solicitări privind păstrarea ordinii teritoriale existente în zonă, foarte tensionată. Aceste confruntări îşi aveau originea - în opinia ziaristului american - în documentele semnate la San Stefano şi Berlin şi în disputele ulterioare acestor două evenimente.
România era cel mai prosper stat din Balcani, care se baza şi pe o armată numeroasă, având mijloace de comunicaţie eficiente pe uscat şi pe apă. Industria petrolieră era în plin avânt, fabricile se dezvoltau, podul de la Cernavodă (1895), făcea legătura cu portul Constanţa, unde au fost realizate lucrări de modernizare (1896-1909), lucru care a fost întâlnit şi în cazul porturilor fluviale Brăila, Galaţi, Turnu-Severin ş.a.
Un rol important revenea armatei, unde exista serviciu militar obligatoriu, tinerii fiind încorporaţi de la 21 de ani pentru doi ani la infanterie şi trei ani la celelalte arme. După lăsarea la vatră rămâneau încorporabili încă 21 de ani. De acest lucru, a fost preocupat atent Regele Carol I, care a înzestrat armata cu armament modern adus din Germania.
Campania militară din Balcani s-a bucurat de o atenţie deosebită, fiind editate cărţi poştale, pentru a ilustra starea de spirit a Armatei Române cu prilejul acestui eveniment, dar care din păcate, sunt destul de rare.
Campania militară din 1913, rămâne în memoria colectivă a poporului român, ca fiind o campanie victorioasă în timpul căreia Armata Română şi-a verificat capacitatea combativă şi de ridicare a capacităţii operative. Însemnările ofiţerilor legate de echipament şi armamentul trupelor vor fi importante şi se va încerca remedierea acestor neajunsuri.
 La acestea se adaugă şi faptul că România a obţinut la sfârşitul războiului un rol important, privilegiat,  în zona Balcanilor şi a obţinut teritoriul dintre Mangalia şi Varna, numit Cadrilater, vechi pământ românesc.
Suprafaţa României era după 1914, incluzând cele două judeţe, Durostor şi Caliacra, de 137.903 km². Cele două judeţe includeau câte cinci plăşi fiecare, iar primii prefecţi au fost A.Stavri la Durostor şi Victor Bilciurescu la Caliacra.
 
România ieşea mândră „din acest război mărită ca teritoriu şi admirată de Europa întreagă”, după cum afirma prefectul de Tulcea, Petru Theodor Sfetescu.

Surse bibliografice
 
Stoica Lascu, Campania din Bulgaria (1913). Aprecieri şi impresii ale unor participanţi români, în volumul Campania Militară a României din 1913.
Constantin Cheramidoglu, 1913. Acţiunea României în Balcani, în viziunea presei străine, în volumul Campania Militară a României din 1913.
Angela Pop, România şi al doilea război balcanic (1913). Percepţii americane, în volumul Campania Militară a României din 1913.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1997
Radu Cornescu, Campania militară a României din Balcani (1913) reflectată în cărţi poştale ilustrate ale vremii, în volumul Campania Militară a României din 1913.
Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare-Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, Editura Universităţii „ Alexandru I. Cuza”,  Iaşi, 1995.
 Bréviaire Statistique, Institutul central de statistică, Bucureşti, 1940.
George Ungureanu, Şapte ani dramatici din istoria Dobrogei (1912-1919), în volumul Unirea Dobrogei. 130 de ani, coord. Cristina Crăciun, Ghe. Zbuchea,  Liga culturală a tuturor românilor de pretutindeni şi Editura Semne, Bucureşti, 2008
 Adrian Ilie, Medgidia la începutul secolului al XX-lea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2014