Istoria Dobrogei Vasile Pârvan, arta de a scoate istoria din lutul țării

 
„Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo, nu pentru tine, că tu ești un om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai“. Vasile Pârvan
 
Este foarte greu să scrii despre savantul Vasile Pârvan, fiu adoptat de Dobrogea prin munca titanică de cercetare arheologică, deschizător de drum și știință, sclipitor vizionar și convingător susținător al adevărurilor istoriei noastre.
 
La 28 septembrie, într-un modest sat din Colinele Tutovei, la Perchiu, comuna Huruiești, județul Bacău, a văzut lumina zilei Vasile Pârvan. Unul din cei patru copii ai lui Andrei Pârvan, învățător, și al Aristiței Pârvan, verișoară a marelui filozof Vasile Conta. Copilul  Vasile a urmat cursurile primare la Tg. Berești și Bârlad, primul învățător fiindu-i chiar tatăl său, apoi secția clasică a liceului „Gh. Roșca Codreanu“ din Bârlad.
 
În timpul studiilor Vasile Pârvan avea să câștige premiul pentru istorie al „Tinerimii române". Între anii 1900—1904 va fi un strălucit student al Universității din București, unde a urmat în paralel Facultatea de drept și Facultatea de litere și filosofie,  avându-i la catedră pe erudiții Ovid Densușianu, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga. A absolvit cu „magna cum laude" Facultatea de litere și filozofie, în 1904. În anul următor este trimis în Germania ca bursier al Universității din București. Studiază la Jena, Berlin și Breslau.
 
În 1908 își ia doctoratul în istorie la Breslau, cu teza: „Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaiserreiche. Eine historische epigraphisch Untersuchung“ ce trata despre naționalitatea negustorilor din Imperiul roman (publicată la Breslau în 1909), susținută cu prof. Conrad Cichorius, binecunoscutul exeget al Columnei lui Traian. Era o monografie de autoritate, ce se baza pe o amplă documentare și care anunța marele savant ce se va impune încă de la început pe plan european.
 
 Tot la Berlin fiind, Vasile Pârvan pregătește câteva lucrări referitoare la istoria noastră antică, domeniu pe care îl va sluji cu devotament și profundă dăruire întreaga viață.
 
,,N-am crezut că s-ar putea să mă doară așa de adânc durerile neamului meu”
În 1906 îi scria lui Nicolae Iorga: ,,N-am crezut nici eu că s-ar putea să mă doară așa de adânc durerile neamului meu”[1].

 
 Întors în țară, Vasile Pârvan s-a impus repede în lumea academică. Anul 1909 e plin de evenimente în biografia lui Vasile Pârvan. Face călătorii de studii în Anglia, Franţa, Italia; este numit profesor titular la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” şi la Liceul Internat din Iaşi; primeşte premiul „Adamachi“ al Academiei la propunerea lui D. Onciul, pentru lucrarea „M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius A. D. 138—161”, apărută în Editura Minerva în același an. 
 
După moartea lui Grigore Tocilescu, la vârsta de doar 27 de ani, Vasile Pârvan devine profesor suplinitor la catedra de Istorie veche şi Epigrafie la Universitatea din Bucureşti.
 
A făcut descoperiri arheologice ca nimeni altul. Cercetările arheologice nu le publica numai, ci le comenta, explica viața antică, explica concepțiile de viață ale lumii geto-dace.
„Munca e ritmul vieții. Ea dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe și caracter propriu ființei noastre... Iar de multa muncă a milioanelor de lucrători harnici luminează omenirea ca soarele în amiază”. Aceste cuvinte, care exprimă concepția lui Vasile Pârvan despre „datoria vieții noastre”, erau rostite în cel mai înalt for științific al țării, Academia Română, care l-a ales printre membrii săi activi la 28 mai 1913, ca o recunoaștere deplină a excepționalei sale activități științifice.
 
Împreună cu alți membri ai Academiei el a oferit, în timpul războiului, diurnele și drepturile de autor pentru ajutorarea văduvelor și orfanilor soldaților căzuți în luptă, în împrejurările dramatice prin care trecea întreaga țară. La 26 august 1917, în timpul refugiului, în Odesa cuprinsă de viitura evenimentelor revoluționare, soția sa, Silvia, a murit la naștere, odată cu fetița nou născută. În sufletul savantului această tragedie avea să lase urme adânci, greu de șters.

 
Abia la 4 august 1940 este adus la Constanţa la bordul motonavei „Transilvania” sicriul cu osemintele Silviei Pârvan.
 
Transportarea osemintelor se făcuse cu acceptul comandantului motonavei „Transilvania”, Nicolae Mărăcineanu, şi fusese controlat de Horia Oancea, medicul portului Constanţa, sub supravegherea căpitanului portului, lt.comandor Dumitru Niculescu. Era de faţă generalul Aldea, şeful misiunii române din Comisiunea de tratative româno-sovietice de la Odessa.
Alături de sicriul adus în ţară pentru a fi reînhumat la Bucureşti se afla o piatră funerară cu inscripţia „Silvia Pârvan, decedată la Odessa la 26 august 1917”.
 

In 1919, în primul an după realizarea idealului multisecular al Unirii tuturor Românilor, Vasile Pârvan e numit profesor fondator la Universitatea din Cluj. Pârvan concepea Universitatea ca templul sacru al Minervei.
 
A ținut prima lecție românească la Universitatea din Cluj, magistrala conferință — „Datoria vieții noastre“ publicată în primele pagini ale operei filosofice — „Idei și forme istorice“. La Cluj a militat pentru o Facultate de Teologie pe lângă Universitate, după modelul celei din Strasbourg, cu secție ortodoxă, catolică.
După un timp s-a reîntors la București unde a activat până la sfârșitul vieții.
 
În 1920 este numit director al Muzeului Național de Antichități.  Alături de Nicolae Iorga și G.M. Murgoci, în 1913, pune bazele Institutului sud-est european. Este inițiator al unor vaste și metodice cercetări arheologice, fondator al Școlii Române din Roma, întemeietor al unor publicații de renume internațional, vicepreședinte și secretar general al Academiei Române, visiting profesor la universitățile Sorbona și Cambridge, membru fondator al Comitetului internațional al științelor istorice, membru al mai multor instituții și academii străine, autor al unor lucrări inedite, de mare autoritate științifică.
 
Opera sa magistrală, masivă și reprezentativă, rămâne „Getica, o proto-istorie a Daciei”, apărută în 1926. Un model de erudiție, acribie științifică, o operă clasică de la care s-a pornit și se va porni și în viitor atunci când va fi vorba despre istoria geto-dacilor sau a sud-estului european.
 
Minuțioasa analiză făcută de Vasile Pârvan așeza civilizația daco-geților în rândul celor mai avansate culturi materiale și spirituale ale Europei antice din afara fruntariilor greco-romane, arăta aportul acesteia la tezaurul civilizației antice și explica profunda romanizare ulterioară a Daciei.[2]
 

Cu conştiinţa pionieratului şi a forţei sale de a impune idei culturale, Vasile Pârvan lansează o campanie concertantă pentru săpături arheologice sistematice. „Cu o frumoasă misiune de împlinit,” aşa cum îi prezicea Nicolae Iorga, Vasile Pârvan începe metodic cercetări în Dobrogea la Ulmetum (1911-1914), Histria (1914-1916, 1921-1926), Tomis (1915) şi Callatis (1920).
 
În calitate de director al Muzeului național de antichități, funcție preluată în anul 1911, depune eforturi pentru organizarea științifică a colecțiilor, extinderea spațiului de expunere și dotarea instituției cu cadre de specialitate, după cum este scoasă în evidență și activitatea iar ca membru al Comisiunii monumentelor istorice, participă la numeroase acțiuni de salvare și protejare a mărturiilor trecutului — castrul Drobeta sau vestigiile antice din Dobrogea. Vasile Pârvan a organizat și îndrumat cercetarea arheologică pe teritoriul României, urmărind scoaterea la lumină a mărturiilor privind istoria veche, creând o școală națională de arheologie.[3]
 

 În anul 1911, Vasile Pârvan face o interesantă comunicare  în fața membrilor Academiei cu privire Ia vechea cetate Ulmetum. A arătat, că „în comuna Pantelimonul de Sus a dat peste urmele unui «Vicus (sat roman) numit «Ulmetum». Despre această cetate nu se ştia nimic până acum decât c-a fost reconstruită de împăratul Iustinian. Conferenţiarul a mai spus că această cetate era un centru mare pe timpul romanilor. Studiind inscripţiunile găsite în «Ulmetum», constată că pe vremuri a fost aici o populaţie intensă romană alături de cea greacă de pe lângă Marea Neagră”.[4]
 
Sub îndrumarea directă şi nemijlocită a lui Vasile Pârvan, cercetarea s-a desfăşurat de-a lungul a patru campanii (1911-1914), fiind considerată de către contemporanii vremii „un model de operă arheologică.”
 
Istoricul Radu Vulpe aprecia că „la Ulmetum, cetatea romană de la Pantelimonu de Sus, Pârvan a creat un model de cea mai metodică și mai precisă explorare arheologică ce s-a făcut vreodată în țara noastră, acolo formându-și și cea din urmă serie de școlari, care acum îi duc mai departe prețioasele-i învățăminte.
 
Din zidurile de acolo, năruite și arse de barbari, construite în vremuri de năprasnice nevoi, cu pietre de morminte vechi și cu dărâmături de locuințe din timpuri mai bune, din crâmpeiele de obiecte pierdute printre cenușa și cărbunii împrăștiați peste temeliile umilelor căsuțe ale cetății și din slovele săpate grabnic în piatră de cei ce, cu toate suferințele, căutau ca măcar pe această cale să ajungă în pomenirea altor zile mai bune, Pârvan a reconstruit cu răbdare și iscusință, dar și cu impunătoare însuflețire, trista și zbuciumata istorie a coloniștilor romani veniți în vremurile de înflorire ale imperiului și rămași apoi în bătaia năprasnicelor lovituri ale primelor năvăliri.”[5]
 
 În decursul primilor doi ani (1911-1912), arheologul şi-a dedicat atenţia dezvelirii în întregime a zidului de incintă, a turnurilor de apărare şi a porţilor principale şi secundare. Au urmat apoi două campanii (1913-1914) intramuros, care au constat în trasarea unei serii de secţiuni, de-a lungul şi de-a latul cetăţii, scopul acestora fiind identificarea reţelei stradale şi a edificiilor publice importante.
 
 Obiectivul urmărit a fost de a reda conturul fortificaţiei şi de a realiza un releveu arhitectonic al întregii aşezări. Deşi săpătura a fost efectuată cu mijloace financiare modeste, descoperirile au fost peste aşteptări. Prin arhitectură şi prin adaptarea întregului sistem defensiv la configuraţia terenului, Pârvan a redat astfel întregul plan al fortificaţiei şi a făcut cunoscute o serie de detalii arhitecturale importante cu privire la sistemul de apărare al cetăţii şi nu numai.  Datorită planului, orientării, dimensiunilor mari şi a faptului că era printre puţinele clădiri cu ziduri din piatră legată cu mortar, Pârvan susține rolul ei ca fiind militar/administrativ şi nu religios.[6]
 
Inscripția descoperită de Vasile Pârvan la Ulmetum „cives Romani et bessi consistentes vico Ulmeto”, pare a semăna cu versul poetului Publius Ovidius Naso „Vivere quuam miserum est inter Bessosque Getasque”.[7] În campania din anul 1912, în turnul de sud al porţii de sud-vest, a fost descoperit un tezaur monetar compus din 256 de piese dintre care 4 de aur.
Cantitatea de material arheologic recoltat din săpătură în cei patru ani de cercetare a fost una extrem de bogată şi variată, lucru ce l-a determinat pe Vasile Pârvan ca, în anul 1914, să înfiinţeze un muzeu de sit, în apropierea laturii de vest a cetăţii.
 
Au fost descoperite o serie de obiecte din ceramică, precum vase întregi şi fragmentare lucrate cu mâna şi la roată, opaiţe, capace de vase inscripţionate în greceşte etc.; obiecte din metal: piese de echipament militar, instrumente şi unelte uzuale, fibule, catarame, monede din bronz şi aur, obiecte din plumb; piese din os, din sticlă şi din piatră. Cele mai însemnate au fost, desigur, inscripţiile; majoritatea au fost surprinse încastrate în zidul de incintă, fiind refolosite în antichitate ca material de construcţie.
 
Multe dintre monumentele ce fuseseră lăsate iniţial în zid după momentul descoperirii, pentru a păstra înfăţişarea lui originală, au fost scoase apoi şi expuse în muzeul cetăţii. În locurile unde s-a intervenit pentru această operaţiune, zidul a fost completat cu blocuri de calcar analoage. Izvoarele epigrafice de la Ulmetum au adus o contribuţie relevantă la cunoaşterea aspectelor vieţii economice, administrative, militare, religioase şi etnice din Dobrogea romană.
 
 „În septembrie 1914, după încheierea celei de-a treia (şi ultime) campanii la Ulmetum, Vasile Pârvan pleca la Histria, vechea colonie milesiană de pe malul lacului Sinoe, pentru a iniţia săpături arheologice de amploare.
 
Cercetarea Histriei este opera arheologică de căpetenie a lui Vasile Pârvan, unde mărturisea că a trăit „ca un plugar care, sculat înainte de răsăritul soarelui, ostenește pe țarina lui, până la sfârșitul astrului ... în praf, vânt, așteptare, griji, oboseală și vis”.[8]
 

Primele cercetări arheologice la Mangalia fuseseră demarate de C. Butculescu, apoi de inginerul topometru Pamfil Polonic, care, la 1901, consemna existenţa unei părţi din zidul de incintă şi ruine ale cetăţii. Sub îndrumarea lui Grigore Tocilescu tot el a întocmit primele măsurători şi relevee.
 
Ani de zile, la toate lucrările clădirilor noi suprapunând oraşul antic se scoteau din pământ importante relicve ale trecutului care luau apoi drumul colecţionarilor, erau aruncate sau distruse. Primul care a încercat să stopeze acest fenomen a fost Vasile Pârvan, ducând constant şi vehement o luptă surdă cu autorităţile, semnalând distrugerile care se făceau la tot pasul în Mangalia.
 
Prima campanie de săpături la Mangalia datează din primăvara anului 1915 şi rezultatele acesteia sunt propuse spre publicare de Pârvan în Arhiva Academiei, cu următoarele motivaţii: „În iarna anului 1914/1915 descoperindu-se la Mangalia un întreg depozit pentru statuete de teracotă, am hotărât, pentru campania de lucru din 1915, să consacru tot fondul de 5.000 lei pe care ni-l acorda Ministerul prin bugetul pe 1915/16 cercetării sistematice a ruinelor Callatidei. Cu conducerea lucrărilor am însărcinat pe harnicul meu colaborator la Muzeu, d.D.M. Teodorescu. Săpăturile au fost inspectate de mine aproape la fiecare 7-8 zile.
 
Descrierea ştiinţifică a descoperirilor şi interpretarea lor, înaintată acum de d. Teodorescu spre a fi tipărite în Analele Academiei Române, a fost făcută iarăşi cu cunoaşterea de către mine a fiecărui capitol în parte. Toate chestiunile trasate au fost discutate între noi şi chiar acolo unde eu eram de altă părere, am respectat totuşi modul de a vedea al dlui Teodorescu, întrucât argumentarea era metodică şi bine susţinută cu dovezi.”[9]
 
Materialul care însoţea această prefaţă era structurat pe câteva teme majore, rodul primelor cercetări asupra cetăţii Callatis: mausoleul elenistic de la sudul oraşului, zidul cetăţii, descoperirile de la Basilica bizantină din colţul de nord-est al oraşului antic, alte descoperiri izolate. Din păcate, Academia a primit manuscrisul lui D.M. Teodorescu, spre a fi tipărit, la 17 iunie 1916. Peste puţin timp, România intra în război şi activitatea secţiei istorice a Academiei, ca de altfel toată viaţa culturală a ţării, s-a întrerupt brutal.
 
Vasile Pârvan aplică şi primele măsuri practice de ordin muzeologic la Mangalia: „…am hotărât să se adune la primăria locală obiectele antice de preţ ce se mai găseau în localitate, le-am declarat proprietatea statului şi le-am dat în primire domnului primar cu proces verbal în regulă. Am dat în acelaşi timp părintelui paroh al oraşului calitatea de delegat permanent al nostru acolo şi de custode al secţiei înfiinţate.” De altfel, Vasile Pârvan preconiza la Callatis o „rezervaţie arheologică şi turistică, carte vie pentru educaţia generaţiilor viitoare.”[10]
 
Consemnează istoricul Vasile Canarache în memoriile sale: „Era în ajunul marelui război din 1916. Venisem în Dobrogea şi începusem să răscolesc urmele istoriei vechi, răspândite pretutindeni în ţinutul dintre Istru şi Pontul Euxin. Abia atunci – vai! - atât de târziu, am putut cunoaşte ce imensă bogăţie, lăsată de lumea antică, ascunde caldarâmul de bolovani şi nisip al târgului Mangaliei, ridicat pe spinarea ruinelor străvechiului Callatis, care a supravieţuit atâtor civilizaţii: a pietrei cioplite, a epocii metalelor, a strălucirii elene, a puterii romane, a lumii bizantine, a bancherilor genovezi şi a semeţiei moscheelor cu minaretele îndreptate sus de tot, către înălţimile cerului albastru./.../Mă găseam la capătul dinăuntru al digului care duce şi astăzi la farul Mangaliei.
 
Proptită în malul uşor abrupt al falezei, se afla cea mai veche şi cea mai monumentală construcţie a Mangaliei turceşti. Primăria, poliţia, percepţia, căpitănia portului, cafeneaua şi muzeul, toate erau la un loc, în aceeaşi clădire, o adevărată cetate nouă, zidită din blocuri de piatră veche, cu urme de sculptură şi de litere scrise, cu mucegai şi parfum din trecutul îndepărtat. Prispa cafenelei se prelungea spre înălţimea falezei, unde se unea cu resturile vechii cetăţi.
 
Veneau aici tot felul de oameni, care discutau despre trecutul oraşului şi despre minunile dezgropate prin grădini şi pe tarlale, prin cimitire şi prin şanţuri. Oamenii aduceau la primărie şi la cafenea bucăţi de marmură frumos cioplită sau cu litere săpate, oale vechi, lustruite cu negru şi cu roşu, monede de aramă şi de argint, opaiţe şi pahare de sticlă, dar mai ales mici statuete de lut ars, cu resturi de culoare albă, albastră, roşie sau purpurie, cu praf şi foiţă de aur”.[11]
 
Dar cea mai importantă mărturisire a istoricului se referă la modul în care s-a creat movila gunoaielor din oraş, locul unde se aruncau prin tradiţie oalele sparte: amfore, borcane, căni, străchini, vase ceramice de tot felul. Într-o parte a movilei se aruncau numai figurinele de lut. Devenise în timp o tradiţie religioasă păstrată cu un adânc spirit gospodăresc civic de către toţi locuitorii oraşului. Cu timpul movila a crescut depăşind 5 metri înălţime şi întinzându-se pe o suprafaţă de peste o sută de metri, dovedind astfel cantitatea enormă de piese sparte, demne de acest loc.
 
Poate războiul, poate doar neşansa istorică a românilor nu a dat Mangaliei priorităţile Tanagrei, declarată patria coroplasticii elenistice, cea mai populară dintre artele plastice de mici proporţii ale omenirii![12]
 

Concluziile lui Pârvan referitoare la cercetările sale în spațiul pontic: „Dobrogea (cu județele Ismail și Cetatea Albă din Basarabia) e o regiune unitară și total diferită ca restul țării, ca: artă veche greacă, artă greco-romană, artă bizantină, artă musulmană. Explorând cu sistemă Dobrogea, România își va avea pe propriul ei teritoriu mari muzee de aer liber pentru: civilizația elenică în epoca clasică, elenistică și romană; civilizația greco-romană și traco-romană; arhitectura profană romană și bisericească veche bizantină; sculptura și ornamentica provincială romană și bizantină, iar apoi musulmană etc.
 
Săpând Histria până la capăt și expropriind diferitele dărâmături și bordee moderne care acoperă la Mangalia vechea Callatis, vom putea avea Grecia, Italia și Africa romană acasă la noi. În sfârșit, tumuli (movilele din toate epocele, dar mai ales scito-trace și traco-romane din Dobrogea) ascund, poate, bogății analoage celor din Rusia sudică. Un muzeu regional la Constanța ar fi de asemenea, ca și muzeul Moldovei la Iași, o chestiune de necesitate absolută științifică și culturală.[13]
 
Vasile Pârvan semnala în 1925, la Bucureşti, o descoperire de senzaţie publicată în Franţa de un celebru arheolog belgian, Franz Cumont, membru al Institutului Francez de Arheologie. O bucată de pergament pictat, găsit în cetatea Dura, pe Eufrat, dezvăluia întreg itinerarul pe care îl făcuse un soldat palmyrian – înrolat în Scytia Minor – pentru a se reîntoarce acasă: Odessus, Byone, Callatis, Histria, Tyras, Borysthenes, Chersonesus, iar de aici peste mare, la Trapezus şi prin Artaxata la el, în Siria.
 
Este prea probabil ca soldatul să fi poposit şi la malul lacului Techirghiol, căci de la Histria la Callatis, pe jos, nu avea decât acest drum scurt. Descoperirea lui Franz Cumont îi satisface marelui istoric Vasile Pârvan multe curiozităţi astfel încât, în şedinţa din 10 iunie 1926, acesta îl propune pe belgian pentru titlul de membru de onoare al Academiei Române. De altfel, Vasile Pârvan se aflase în vara anului 1924 la Techirghiol, studiind urmele de viaţă materială apărute aici: pietre, marmore cu inscripţii, statuete („Călăreţul trac“), vase de ceramică şi fragmente cu ştampile.[14]
 
Grecii din Pontul Stâng umblau mult pe mare. Mai mult, în vremea dinainte de Hristos, când ţinutul continental era stăpânit de barbari şi grecii erau siliţi să trăiască aproape numai din cele ce le dădea marea şi apele cari se varsă în ea. Negustorii din Corint, Rodos, Samos, Atena ori mai ales din Milet, aduceau pe corăbii vinul, untdelemnul şi fabricatele lor, în oraşele Pontului Stâng şi luau de aici peşte prins de eleni şi grâul cultivat de barbarii traci.
 
Negustorii şi corabierii din Pontul Stâng plecau la rândul lor în Sud cu mărfurile lor şi cunoşteau acolo, la izvor, strălucirea vieţii publice elene şi excelenţa artei din patrie. Avem, până acum, cel puţin din Histria şi Apollonia - cele mai vechi colonii din Pontul Stâng - dovezi autentice că viaţa grecească de aici era, între secolele VII şi IV a.Chr., la fel inspirată cu aceea din Grecia mamă şi, fără îndoială, gândurile grecilor de aici în privinţa celor vecinice şi a rostului vieţii omeneşti, erau perfect asemănătoare cu cele ale grecilor din Sud. /.../
 
Pe toată coasta Pontului Stâng, de la Byzanţ până la gurile Dunării, iar în interiorul continentului până către Dunărea panonică şi macedonicul Axios, locuiau tracii. Şi anume, de la Propontidă până la Haemus, triburi otrysice, de la Haemus la Dunăre geţii „cei nemuritori".  Tracii erau agricultori şi păstori.
 
Din timpuri imemorabile ei trăiau despărţiţi în clanuri mici, sub şefi cari se luptau mereu între dânşii, se prădau unii pe alţii, sau prădau pe grecii de pe coastă. Fiecare clan îşi avea zeul lui. Sufletul trac era eroic şi copilăresc. Ei nu se temeau de moarte, fiindcă nu credeau în ea: sufletul omenesc nu poate muri. Luptătorul căzut pe câmpul de bătaie merge în cer, la stăpânul trăsnetelor: Zbeltiurdos, Gebeleizis, Zamoxis.
 
Tracii nu puteau alunga pe greci de pe ţărmul pontic, fiindcă nu ştiau meşteşugul de a cuceri cetaţi întărite. Grecii nu se puteau lipsi de interiorul rural tracic. Câteodată mai veneau şi duşmanii comuni, cari îi făceau să se unească; şi unii şi alţii ţineau la libertatea lor ca la viaţa lor. Tracii şi grecii din Pontul Stâng s-au făcut prieteni. Tracii au venit la oraşe şi au cunoscut pe greci, cu viaţa lor strălucitoare de sărbători şi jocuri, închinate zeilor sudici, iubitori de frumuseţe trupească; grecii s-au dus la ţară şi au prins dragoste de ogoarele roditoare, venindu-le dorinţa să cultive şi ei pământul.
 
Grecii iubeau viaţa din lumea aceasta şi nu credeau că după moarte e altceva decât un somn vecinic. Tracii dispreţuiau viaţa pământească, aşa de săracă şi aspră, şi credeau într-o alta mai bună, după moarte. Cunoscând pe greci, tracii începură a preţui şi ei bunurile  vieţii acesteia, care poate fi făcută mult mai veselă de cum o aveau ei; zeii grecilor, aşa de senini, aşa de frumoşi, îi ispitiră; tracii nu-şi părăsiră zeii lor, dar le dădură numele greceşti şi începură să-i sărbătorească în chip grecesc, începură să le închine chipuri cioplite, înfăţisându-i ca pe zeii greci, cu cari-i asemănaseră. /.../.1
 

Spunea Vasile Pârvan: „Tăcerea e centrul lumii. Tăcerea e zeul necunoscut. Speranța e tăcere, voința e tăcere, durerea e tăcere, iubirea e tăcere, moartea e tăcere, viața însăși, în înțelesul ei e tăcere“.[15]
 
Cariera sa fascinantă a fost curmată brusc, la 26 iunie 1927, la vârsta de 45 de ani neîmpliniți. Testamentul său, scris la 25 mai 1927, la Baden-Baden unde greu încercat de boală, savantul era cuprins de temeri și presimțiri sumbre, prevedea lăsarea întregii averi Academiei pentru editarea de lucrări și acordarea de premii în domeniul arheologiei.
 
Nicolae Iorga, care-i fusese profesor și sesizase încă de la început calitățile excepționale ale fostului său student, spunea: „Prin dispariția lui Vasile Pârvan cultura românească suferă una dintre cele mai grele pierderi, mai mult decât aceasta, una ireparabilă. Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele mari adunate în el care așa de repede părăsește o glorioasă carieră: cunoștințe arheologice și istorice de o imensă bogăție, o râvnă nesfârșită alături de cea mai sistematică muncă, grijă de cel mai neînsemnat detaliu alături de îndrăzneala celor mai înalte ipostaze“.[16]
 
La 24 decembrie 1957 era dezvelit bustul arheologului Vasile Pârvan, în parcul din faţa Casei Armate, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moarte.[17] Mai târziu a fost mutat la intrarea în parcul archeologic și pe soclul rămas a stat un timp bustul lui IN Roman, mutat și el în fața Bibliotecii Județene ce-i poartă numele.
 
Despre Aurelia Lăpuşan
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 
Citește și:
Vasile Pârvan, părinte al arheologiei românești și explorator al Dobrogei
Vasile Pârvan, „un constructor lucid al povestei adevărate a neamului său”
Vasile Pârvan, istoricul care a adus cetatea Histria pe harta arheologiei universale

---