#CiteșteDobrogea Războaiele ruso-turce din prima jumătate a secolului al XIX-lea și implicațiile lor asupra așezărilor din Dobrogea

 
În teritoriul dobrogean se înregistra un deficit de locuitori, iar autoritățile erau interesate să colonizeze elemente alogene.
 
Pe la 1801, un grup de  tătari s-a stabilit la Karasu, iar în perioada 1806-1812, în Dobrogea s-au stabilit noi grupuri de tătari, ce proveneau din Bugeac. Aceştia aveau o viaţă nomadă, au folosit Valea Kara-Su, în deplasările lor, pentru ca ulterior să se stabilească aici, unde au înfiinţat nouă sate de colibe. Aveau autonomie, şefi şi kadii (judecători) locali, fiind conduşi la jumătatea secolului al XIX-lea de Mârza Han (Mârza Bey), ce îşi stabilise sediul la Alacapâ (Poarta Albă). Mai târziu, autonomia de care se bucurau, le va fi desfiinţată.

În anul 1817, localitatea Karasu se afla în ruină, după relatările călătorului străin Felix de Beaujour, iar în perioada războiului ruso-turc, din 1826, localitatea Karasu s-a aflat sub ocupaţie ţaristă. În timpul conflictului dintre anii 1828-1829, localitatea a fost gazda  comandamentelor militare turc şi mai apoi ţarist. Cu toate acestea, târgul negustoresc a funcţionat şi în aceste  condiţii vitrege şi de restrişte.



În anul 1828, Hector de Béarn, a realizat două stampe ce surprindeau valea Kara-Su şi zona de stufăriş, din care se poate observa o așezare sărăcăcioasă, în condiţiile în care acesta trecuse printr-un conflict între ruli și turci.

Reşedinţa hanului tătar kabail, fusese oraşul Karasu, iar la Alakapâ ( Poarta Albă) îşi avea reşedinţa locotenentul său, care pregătea bazele atacurilor.


Cu prilejul războiului din 1828-1829, satul Karasu a fost distrus, aproape în întregime, iar populaţia a avut mult de suferit. Situaţia nesigură din această perioadă şi războiul sus amintit contribuie la distrugerea multor aşezări din Dobrogea. În aceste condiţii vitrege, românii s-au refugiat peste fluviu, în Moldova şi Ţara Românească.

Într-un defter din anul 1830, ce cuprindea date demografice despre Silistra, localitatea Karasu nu este menţionată printre aşezările principale din Dobrogea, acest lucru dovedind faptul că nu se refăcuse după distrugerile războiului.

De altfel, fenomenul s-a generalizat în Dobrogea, care la 1835, nu număra mai mult de 40.000 de suflete, cu o densitate a populaţiei de 5 loc./km². Putem spune, că se înregistra o decădere a oraşului ca urmare a frecventelor confruntări ruso-turce, care au obligat populaţia să-şi părăsească locuinţele şi terenurile.

Târgul de la Karasu este atestat la 1848 de misiunea franceză a lui C. Sabatier şi J. Desaint, ce apreciau iarmarocul, vestit pentru negoţul de cai. Oraşele şi târgurile aveau un caracter rural, iar „Karasou, avea o populaţie de 1.500 de locuitori”.

Sultanul Mahmud II, în 1837 şi sultanul Abdul Medgid, în 1846, vor vizita Dobrogea, pentru a lua măsurile necesare repopulării acestei provincii şi reorganizării agriculturii, prin trimiterea expertului Ioan Ionescu de la Brad.


La jumătatea secolului al XIX-lea, între 16 aprilie – 10 august 1850, agronomul Ion Ionescu de la Brad a cunoscut realităţile Dobrogei centrale, deplângând decăderea oraşului Karasu şi amintind faptul că aici se ţineau de două ori pe an cele mai cunoscute târguri ale Dobrogei, din care nu mai rămăsese decât cimitirul şi 40 de case. Totodată, acesta constata că majoritatea populaţiei din provincie era reprezentată de români.

În anul 1853, turcii erau cantonaţi la Carasuea, dovedind interesul autorităţilor pentru această zonă.

Cu prilejul războiului Crimeei (1853-1856), holera nu a scutit soldaţii din armatele aliate, anglo-franco-turce, înregistrându-se numeroase victime, dar cu toate acestea victoria a revenit aliaţilor. În aceste condiţii Rusia va duce o politică restrictivă, uneori chiar agresivă, împotriva tătarilor şi germanilor din Crimeea şi Basarabia.

Guvernatorul provinciei Sayd Mârza Paşa, a strâns laolaltă mai multe familii de tătari refugiaţi din această zonă conflictuală şi a fondat în apropierea ruinelor satului Karasu, un nou oraş pe care îl va numi Medgidia, în onoarea sultanului reformator Abdul Medgid (1839-1861).

Conflictele din această perioadă au contribuit la pierderea unor teritorii pentru Țările Române, precum și distrugerea unor așezări din dreapta Dunării, care s-au refăcut cu dificultate.
 
 
Bibliografie selectivă
 
Simion Tavitian, Dobrogea. Pământul dintre ape, Editura Ex Ponto, 2005
Tudor Mateescu, Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în R.A., 3, 1971
Constantin Şerban, Victoria Şerban, Tipologia oraşelor din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane (sec. XV-XIX), în Peuce, 6, 1977
I. Conea, Hector de Béarn, un călător francez prin Dobrogea în 1828, în A.D., 2, 1928
I.C. Băcilă, Stampe şi hărţi privitoare la trecutul Dobrogei, în A.D., 2, 1928
 Louis Roman, Radu Ştefan Vergatti, Studii de demografie istorică românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Nicolae Iorga, Drepturile naţionale şi politice în Dobrogea, Editura „Fundaţia Culturală Regală Mihai I”, f.a.
Idem, Drepturi naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea. Consideraţiuni istorice, Imprimeria statului, Bucureşti, 1917, Iaşi, p. 44; M.D.Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904
***Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea II, Bucureşti, 2000, pp. 993-994.
Alexandru Ungureanu, O misiune franceză în Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea la 1848, în R.A, XII, 11, 1965
N.P. Comnene, La Dobrogea (Dobroudja), Librăriile Payot&C-ie, Paris, 1918
***Istoria românilor, coordonator Dan Berindei, vol. VII, t.I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
Tudor Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei(1830-1877), Bucureşti, 1975, doc. 177
I.A.Nazareteean, Notiţe istorice şi geografice asupra provinciei Dobrogea, Tipografia Românească, Tulcea, 1882
G.Angelesco, Étude sur la Dobrogea, Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1907
Alexandre A. Stourdza, Le nationalisme roumain au XIX e siecle (1821-1866), Imprimerie Leve, Paris, 1914
 Adrian Ilie, Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2008
 
Despre Adrian Ilie:
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director adjunct Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța (2020)/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Citește și:
#citeșteDobrogea Constanța în timpul ocupației germano-bulgare din 1917