#citeșteDobrogea Sulina, file de poveste (III) - Scurt istoric al așezării. Mărturii din sec. XVIII-XIX și stăpânirea rusească

La sfârșitul sec. XVIII, brațul Sulina și micul port de la vărsarea Dunării în mare apar tot mai des în descrierile unor vestici, diplomați, militari sau comercianți și călători de diverse nații precum Eton (Eaton) de Laffite Clave, Von Brognard etc.

Portul Sulina crescuse mult ca importanță, fiind un loc de tranzit pentru numeroase nave și pentru încărcăturile lor prețioase. Cunoaștem deja faptul că în 1785 pe la Sulina treceau vase pline cu cherestea, trimise de către domnul Moldovei, Alexandru I Mavrocordat (1782-1785) sultanului otoman de la Constantinopole, Abdul Hamid I (1774-1789). Doi ani mai târziu, pe când Moldova era condusă de către Alexandru Vodă Ipsilanti (1786-1788, pentru singura sa domnie din Moldova), pe la Sulina treceau galioane și caice ce fuseseră construite la Galați și care erau trimise la Constantinopol (sursă informație - G. Borandă).

La început de sec. XIX traficul maritim pe Gurile Dunării devine tot mai intens, iar diverse incidente impun luarea unor măsuri pentru întreținerea canalului navigabil. Această sarcină cade pe umerii pârcălabului de Galați, acesta fiind și demnitarul care ținea socoteala navelor ce treceau prin porturile dunărene. Imperiul Otoman continua să fie stăpân în Dobrogea și suzeran al Moldovei, dar deja apăruseră numeroase confruntări cu marele inamic de la miazănoapte, Imperiul Țarist (războaiele ruso-turce începuseră de secole bune, dar vor atinge apogeul în sângeroasele conflicte din sec. XIX). Aceste războaie își vor pune capital amprenta și asupra istoriei Sulinei, după cum vom arăta în articolele viitoare. Știm, de exemplu, despre operațiuni militare ce afectau Delta și regiunea Sunne (Sulina) în 1808, în timpul războiului ruso-turc din perioada 1806-1812. Mai cunoaștem din documente oficiale turcești și existența unor negocieri din noiembrie 1811, desfășurate la Giurgiu, și în care se dezbăteau condițiile unui eventual Tratat de Pace. Astfel, într-un raport trimis de la Giurgiu, de către diplomați otomani, marelui vizir Ahmed Pașa, se menționau diverse propuneri și mai ales, decizii:

„S-a convenit ca hotarul să fie stabilit pe apa Siret din Moldova, precum și pe brațul Sulina. În felul acesta, partea sa dreaptă (n.a. a fluviului) va rămâne Înaltului Devlet, iar partea stângă va rămâne Rusiei“.

În 1812, prin Tratatul de la București (16-28 mai, la Hanul lui Manuc Bei), Imperiul Țarist prelua stăpânirea asupra regiunii Bugeacului (zona județelor Cahul, Ismail, Cetatea Albă), dintre Dunăre și Nistru, căpătând în același timp acces și la Gurile Dunării.

Istoria Sulinei în prima jumătate a sec. XIX este direct influențată de conflagrațiile în care statele beligerante erau Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Rusia reușește să anexeze total Delta Dunării în anul 1829 (luase brațul Sulina în 1826, după Convenția de la Akkerman), iar în urma tratatului de la Adrianopol (1829) orașul Sulina fusese încorporat într-o linie de pământ demilitarizată de-a lungul frontierei turco-rusești (sursă C. Ardeleanu). În aceste momente, în așezare era permisă doar construcția unor clădiri ce serveau carantinei.

Rusia stabilește oficial serviciul de carantină de la Sulina la 7 februarie 1836 (printr-un ucaz al țarului Nicolae I), măsură necesară într-un ținut în care, de ani de zile, epidemiile de holeră făceau ravagii. Rusia însă profita de scuza carantinei pentru a exercita un control strict asupra navigației fluviale. Negustorii ce făceau afaceri cu Principatele Române se plângeau de acest lucru. La fel, o făceau și căpitanii diverselor nave străine, care reclamau că sunt în mod arbitrar agresați de nave militare rusești (sursă C. Ardeleanu).

În ciuda tuturor problemelor, traficul fluvial și maritim continua să crească. Pe la 1830 existau deja curse cu steamere (vase cu aburi) ale firmei austriece DDSG (Erste Donau - Dampchiffcharts Gesellschaft), care din 1836 operează cursa regulată Viena - Istanbul.

Din 1844, după o mediere a cancelarului Metternich, ruta maritimă a acestei curse este preluată de compania Lloyd Austria, iar DDSG rămâne să se ocupe de operațiunile fluviale. Din 1846, Russia Steam Navigation Company operează cu vasele sale ruta Odessa - Galați.

Trebuie menționat faptul că, în 1840, Sulina este nominalizată pentru prima dată într-un document de legislație internațională, Convenția ruso-austriacă de la Sankt Petersburg, din 13/25 iulie. În cele 10 articole ale sale, aceasta se referă la navigația pe Dunăre. Cercetătorul Tudose Tatu a analizat această convenție, publicând un amplu și complet material în Misterele Dunării (25 iulie 2013 – „Părintele Comisiei Europene a Dunării, Charles Cunningham, p. I“), și din care am preluat și noi câteva informații. Astfel, art. IV prevedea că „navele austriece nu vor fi supuse la nicio vizită (n.a. a autorităților rusești) la bordul lor, nici la intrarea pe fluviu la gura de vărsare, nici la ieșirea lor“. De asemenea, rușii se angajau să lucreze periodic și să împiedice înnisiparea. Rusia se angajează în art. VI să construiască un far la gura de vărsare, ceea ce se va și întâmpla în anul următor (1841). Articolul VII al Convenției prevedea: „navele austriece care vor trece prin Gura de Vărsare de la Sulina, încărcate sau în lest, vor plăti o singură data, pentru intrare și ieșire, taxele stabilite mai jos, de o manieră fixă și invariabilă…“ . Așa cum afirmă reputatul cercetător și scriitor gălățean, citat de noi ca sursă bibliografică, prevederile Convenției nu au fost tocmai respectate de către ruși, care au continuat să comită unele abuzuri și în anii următori. Farul a fost însă construit și dat în folosință pe 25 octombrie 1841, iar ulterior, în 1879, a fost preluat în administrare de către CED și modernizat.

Pe 13 iulie 1841, la Londra, Marile Puteri ale Europei au semnat Convenția Strâmtorilor, care prevedea interzicerea accesului prin Bosfor și Dardanele a vaselor de război. Cu această ocazie se abroga și tratatul ruso-turc de la Hunkiar Iskellessi, din 8 iulie 1833, care făcuse practic din Marea Neagră un lac turco-rus (sursă - T. Tatu, vezi articolul citat).

În continuare, vom prezenta trei dintre mărturiile unor occidentali ajunși la Sulina în intervalul 1841-1846. Ele ne ajută să recompunem imaginea așezării în vremea stăpânirii rusești.

Primul autor este francezul Xavier Marmier (1808-1892), un înfocat călător ce a colindat aproape întreaga lume și a publicat numeroase impresii de călătorie. În 1846, el publica la Paris cartea „De la Rin la Nil. Memorii de călătorie“, în care descrie atât brațul Sulina, cât și așezarea cu același nume.

Marmier ne împărtășește:

„… Farul are proporții grandioase. Luminează foarte bine, dar Rusia a făcut în așa fel încât să își acopere cheltuielile. A impus fiecărei nave de comerț un tribut de 10 franci. Carantina sa a fost stabilită pe malul stâng al brațului. Pe malul drept s-a fondat o colonie de negustori, de muncitori, care au construit de-a lungul fluviului locuințe, magazine, ateliere. Există acolo o biserică grecească, o mică navă de război, un comandant, ofițeri, hanuri, cafenele. Sulina nu este o simplă carantină, ci o așezare regulată, bine construită, care în câțiva ani va fi un adevărat oraș… Am vizitat în lung și în lat întreaga colonie. Acolo sunt case frumoase din lemn, foarte bine aliniate. Nu am văzut niciunde în Țara Românească un orășel atât de plăcut. Până în prezent are încă un aspect pașnic și foarte blajin…“  

O altă mărturie foarte interesantă îi aparține lui Xavier Hummaire de Hell (1812-1848), inginer, geograf, etnograf și naturalist francez, decorat pentru studiile sale cu Legiunea de Onoare a Franței, dar și cu medalia rusească Crucea Sfântului Vladimir. În 1846, el ajunge la Galați, pleacă apoi spre Gurile Dunării și descrie în detaliu situația comerțului fluvial, precum și locurile pe care le vede:

„Exportul prin Galați și Brăila a cunoscut în 1845 o creștere importantă… Totuși, principatele (române) nu pot mulțumi comenzile sosite din Franța și Anglia, grânele au un preț foarte ridicat, 7 franci și 30 de centime… Această scumpire este cauzată, în mare parte, de stadiul canalului Sulina, unde, timp de trei luni, adâncimea apei nu este de șapte picioare engleze, ceea ce închide în întregime trecerea navelor de tonaj obișnuit. Această înnisipare atât de dăunătoare comerțului nu a dispărut decât în luna iulie, vremea când fluviul de află la nivelul său obișnuit“.

Mărturia lui De Hell cuprinde și descrierea așezării:

„După o traversare de 11 ore am ajuns la Sulina… De-a lungul celor două maluri, … aliniate ca într-un port, staționează cca 400 de vase cu cereale, ce așteaptă un moment prielnic pentru a trece această teribilă bară, sursă a atâtor dificultăți și discriminări internaționale… Sulina este compusă din 120 de case așezate pe malul drept, fără cea mai mică regularitate. Locuitorii săi, traficanți sau proprietari de mici bărci, știu să folosească foarte bine resursele pe care le oferă portul ce adăpostește atâtea vapoare. Garnizoana orașului numără 240 de soldați de marină, 40 de infanterie, 12 angajați la Far, 26 de cavaleriști cu un ofițer, 10 cazaci pentru poliție, două bărci și o șalupă canonieră“.
Al treilea călător străin pe care îl cităm este germanul P.D Holthauso, calfă de croitor ce a colindat lumea mai bine de douăzeci de ani. Despre Sulina, pe care o vizitează în 1845-1846, el scrie următoarele: „Acolo era Sulina, gura principală a Dunării. Pe stânga și pe dreapta am văzut zăcând în mare mai multe vase care eșuaseră la țărm. Pe dreapta, pe malul Dunării, câteva case și un post de gardă. Aici totul este sub ocupație rusească. De asemenea, multe vase staționează aici“.

 
(Va urma)
 
Bibliografie selectivă
Călători străini despre Țările Române, în sec al XIX-lea (1841-1846), Serie Nouă, vol.IV, 2007, coordonator Paul Cernovodeanu.
Tudose Tatu – “Părintele Comisiei Europene a Dunării, Charles Cunningham, p.I”, articol publicat pe 25 iulie 2013, pe site-ul revistei Misterele Dunării, Tulcea, 2013.
Constantin VII Porfirogenetul – De administrando Imperio / Carte de învățătură pentru fiul său Romanos, traducere de Vasile Grecu, Sciptores Byzantini VII, Editura Academiei RSR, București, 1971.
La Commission Europeenne du Danube et son ouvre de 1856 a 1931, Paris, Imprimerie Nationale, 1932.
Edward Benjamin Krehbiel - The European Commision of the Danube 1856-1918, An experiment in International Administration; in Political Science Quarterly, vol.33, nr.1, 1918; published by the Academy of Political Science  p.38-55.
Ed. M. Engelhardt – Les Embouchures die Danube: Et la Commision instituee par le Congres de Paris, în Revue des Deux Mondes, Seconde Periode, vol.88 nr.1, 1 iulie 1870, p.93-117.
Constantin Ardeleanu – The European Commision of the Danube 1856-1948; An experiment in International Administration, Brill Leiden/Boston, Balkan Studies Library vol.27 p.267-306, 2020.
Nicolae Răducu (coord) - 1856-2006, 150 de ani de la înființarea Comisiei Europene a Dunării, proiect Europolis - Sulina Rescue.
Petre Covacef – Cimitirul viu de la Sulina, Editura Ex Ponto, 2003.
Documente turcești privind Istoria României vol III (1791-1812), întocmit de Mustafa A. Mehmed, EdituraAcademiei RSR, 1986.
Constantin Brătescu - Ibn Batutah, un călător străin prin Dobrogea în sec.XIV, în Analele Dobrogei, anul IV, nr.2, aprilie-iunie 1923, p.140.
Călători străini despre Țările Române,vol I; volum îngrijit de Maria Holban, Editura Științifică București, 1968.
Călători străini despre Țările Române,vol II; volum îngrijit de Maria Holban, Editura Științifică București, 1970.
Petru Zaharia - Sulina. Porto-Franc (1870-1939), în revista Peuce - Serie Veche, nr.VIII, p.515-529, Tulcea, 1980.
Ion Calafeteanu - Sulina, în amintirile unui italian, p.67-70, în revista Istro-Pontica nr.2 - Studii și comunicări de istorie a Dobrogei, Actele Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice 2011, Tulcea 505 ani de la prima atestare documentară; editori Aurel Daniel Stănică, Cristian Leonard Micu, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2014.
Adrian Pohrib - Farurile Comisiei Europene a Dunării,din Delta Dunării și de pe insula Șerpilor, p.71-84, în revista Istro-Pontica nr.2 - Studii și comunicări de istorie a Dobrogei, Actele Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice 2011, Tulcea 505 ani de la prima atestare documentară; editori Aurel Daniel Stănică,Cristian Leonard Micu,Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2014.
Mariana Delia Pohrib - Documente din fondul de Arhivăal Comisiei Europene a Dunării, referitoare la istoricul orașului Sulina, în timpul participării României în Primul Război Mondial, p.85-96, în revista Istro-Pontica nr.2 - Studii și comunicări de istorie a Dobrogei, Editura Istros, Brăila, 2014.
Georgeta Borandă – Porturi dobrogene – Sulina. Scurt istoric; articol apărut în lucrarea “Dobrogea – Repere istorice”, coordonator Mihai Lupu, p.33-37; Editura Europolis.
Nicolae Iorga – Istoria Comerțului Românesc – Epoca Veche; Tipografia Tiparul Românesc, București, 1925.
Kristof Van Assche, Petruța Teampău – Sulina, Sulina / When there’s water, there’s no light: Narrative, Memory, and Autobiography in a Romanian Town; 2008.
Kristof Van Assche, Constantin Iordachi (coord) – The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies.
Anuarul Dobrogean pe anul 1911 – Orașul Sulina, p.75-76, sursă - material digitizat pe site-ul Bibliotecii Județene IN Roman Constanța.
Gheorghe Comârzan – Monografia Orașului Sulina; informații preluate din diverse postări de pe pagina online a grupului Monografia Orașului Sulina.
Marius Budileanu – Sulina și Comisiunea Europeană a Dunării după Primul Război Mondial.
Auris Luca – Sulina, orașul care îi fascinează pe turiști cu poveștile sale captivante; articol publicat pe  site-ul Discover Dobrogea pe data de 13 iunie 2021.
Anuarul Statistic al României 1925-1926.
Anuarul Statistic al României 1939-1940.
Jean Bart – Europolis, 1933.
Revista Misterele Dunării – Misterele Dunării.wordpress.com.
John Haywood – Northmen: The vikings saga, AD 793-1241; Thomas Dunne Books, 2016.
Cronica Vremurilor ce-au trecut, a doua ediție a așa-numitei Cronici a lui Nestor - Letopisețul Laurențian.
Analele Dobrogei 1928 – Cincizeci de ani de vieață românească, Editura Cultura Națională, 1928.
 
Despre Cristian Cealera
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.
 
Citește și:

#citeșteDobrogea Sulina, file de poveste (I). Mai multe motive, o seamă de surse și primele izvoare istorice

#citeșteDobrogea Sulina, file de poveste (II) - Scurt istoric al așezării. Mărturii orientale și occidentale din Evul Mediu