Cu prilejul începutului Noului An Școlar Probleme ale Învățământului și „apostolilor Neamului” de altădată...

 

Este în tradiția Școlii Românești ca reîntoarcerea elevilor și dascălilor în clase să se facă la 15 ale lunii a IX-a a anului, Septemvre – sau Răpciune în vorbirea populară (mai recent, el începe în prima zi a săptămânii din jurul datei tradiționale). Este un prilej de a rememora figuri de dascăli de altădată, momente și aspecte din conținutul – cu ajunsurile și neîmplinirile, mai ales, ale procesului de învățământ. În vremea Monarhiei, problematicile generale ale Învățământului aveau în vedere Învățământul Primar (cu învățătorii și institutorii respectivi), dat fiind ponderea covârșitoare a acestuia în ansamblul procesului instructiv-educativ (generalizarea Învățământului Secundar – numit azi, pretențios și dintr-un complex de asumată inferioritate de către factorii decizionali la respectivul moment istoric, Preuniversitar –, s-a făcut în primele două decade ale Republicii); de aceea, și cvasitotalitatea articolelor din presa timpului – națională și locală, generală sau tematică – ilustrează starea Învățământului Primar; materiale reieșite de sub pana ziariștilor dar, mai ales, scrise de învățători (și doar sporadic de către profesori).

Așa cum sunt exemplificările ce le aducem la cunosciința cetitorilor de zi
          „Apostoli ai neamului” i-a numit un doctor, fost ministru și mulți alții le-au repetat – măgulitor sau din fățărnicie – acest nobil titlu. Apostolul Haret s’a străduit să-i facă folositori neamului și se părea că zările întunecoase se risipesc, lăsând loc unor zări luminoase, pentru ei şi pentru neamul lor obijduit în mijlocul cărora învățătorii îşi duceau greaua sarcină de apostoli.
        Dar fatalitate: Vremuri de restriște opresc în loc opera de regenerare, de ridicare culturală, morală și chiar economică, la care se angajaseră apostolii neamului – învățătorii.
        Ne așteptam ca după războiu, ei să fie chemați din nou să continue opera începută și întreruptă pentru un moment. Ne așteptam ca starea lor morală – sdruncinată oarecum de războiu – să le fie ridicată.
        După cum în fata inamicului au condus gloanțele la izbândă, tot astfel acum trebuiau angajați la luptă aprigă contra dușmanului care ne stăpânește de multă vreme, contra analfabetismului.
        Dar spre nenorocul neamului românesc, învățătorii cu greu mai pot fi întrebuinţaţi în greaua sarcină ce au de îndeplinit.
        Puțini au mai rămas, sunt umiliți, sunt uitaţi de toţi ca un ce netrebuincios, sunt sărăciţi materialmente, că nici săraci în haine negre nu mai pot fi numiți. Nu mai îndrăznesc nici dreptul la o viaţă omenească să mai ceară.
        Mai toate clasele funcţionăreşti şi-au revendicat, măcar în parte, dreptul la un trai mai bun.
        Ba când au văzut că statul e vitreg cu ei, veniturile oculte au format obiectul îmbunătăţirei soartei lor. Ştie o lume întreagă că majoritatea funcţionarilor administrativi, poliţieneşti ş.a. duc un traiu mai omenesc decât învăţătorii, deşi unii au lefuri inferioare acestora.
        Numai bietul învăţător, modest şi cu deplină moralitate, aşteaptă cu răbdare o îmbunătăţire a  soartei, aşteaptă un spor de salar.
        Şi – nu vă miraţi! I s’a dat un spor de salar... 10-270 lei lunar.
        Salarul ce primeau până acum, i-a determinat să ceară stăruitor un traiu mai omenesc. Au făcut congrese, au formulat memorii, cerând salarii modeste ca şi firea lor. Exasperaţi că nu sunt ascultaţi, au declarat în congres că vor părăsi apostolatul, cuţitul ajungându-le la os.
        Cei puşi să le asculte plângerile, vor fi având motive, pentru cari nu pot satisface dreptele cereri ale învăţătorilor; totuşi trebuie să recunoască colegii învăţători, că mai marii noştri, sunt buni, foarte buni psihologi. Ei cunosc destul de bine abnegaţia şi jertfa de sine a învăţătorilor şi ştiu că aceştia nu vor părăsi apostolatul, la care s’au dedicat cu tot focul inimei lor.
        Nu se mai sperie de ameninţări nici o autoritate şcolară. Pot demisiona toţi învăţătorii titulari, căci postul de învăţător a fost oferit ori-cui l-a cerut: tânăr, bătrân, adult ori minor. Nimeni n’a fost întrebat unde este, care-i sunt purtările, ce studii are; a fost destul o cerere şi postul a fost ocupat.
        Aşi vroi să fiu dezminţit – cu acte bine înţeles – că 90 la sută din numărul suplinitorilor din învăţământul rural din jud. Constanţa au mai mult de 4 sau 5 clase primare.
        Nu. Învăţătorii n’au demisionat, fiindcă numai cine le-a cunoscut sufletul ştie câtă jertfă sunt capabili – şi chiar dacă ar fi recurs la acest ultim mijloc, apoi ei ştiu că nimeni nu se va mai interesa de rolul ce l-au avut şi l-ar fi putut încă avea, căci ar fi fost atâtea cereri, cari să-l înlocuiască!
        Şi mai este de spus.
                Oprea Zaharia [institutor]
(„Dobrogea jună”, 3 aprilie 1924) Convorbire cu d. Stăcescu revizorul şcolar al judeţului
Continuând seria anchetelor pe care ziarul nostru şi le-a impus să le întreprindă în întreaga Dobroge, în special în judeţul Constanţa – redând zilnic oglinda fidelă a situaţiei economice, administrative şi culturale din această parte a ţărei, ne-am oprit pentru astăzi asupra situaţiei în care se găsesc şcolile din judeţul Constanţa, modul lor de funcţionare şi ce măsuri s’au luat împotriva acelor suplinitori, cari în loc de aşi  vedea de şcoală, s’au dedat la acte care compromit şcoala.
În acest scop ne-am adresat d-lui Stăcescu, revizor şcolar al judeţului, care cu multă bună voinţă, s’a pus la dispoziţia noastră.
În privinţa noilor construcţii de şcoli, d-l Stăcescu a binevoit a ne da următoarele detalii:
Iniţiativa şi acţiunea întreprinsă de actualul guvern şi în special de ministrul instrucţiunei publice, a găsit în d-l N. Negulescu (profesor de Științe Fisico-Chimice – n.n.), prefectul judeţului, un puternic sprijin. Datorită muncei sale neobosite, s’a putut repara anul trecut, precum şi  anul acesta aproape toate localurile de şcoli complect ruinate. De asemenea anul acesta se construesc peste 20 noi localuri de şcoală.
Pot afirma că la 1 Septemvrie c. va funcţiona în judeţul nostru un număr de 300 şcoli.
 
Numirile învăţătorilor
Cu toată muncă ce o desfăşoară dela şeful judeţului şi până la cel mai inferior funcţionar, pentru ca cu toţii la un loc să dăm judeţului cât mai multe şcoli şi a stârpi analfabetismul dela sate, totuşi s’au găsit unii suplinitori a căror activitate se poate egala cu zero, iar unele din actele lor, frizează – să zic – poate codul penal.
Pentru a remedia răul, am luat dispoziţiunea ca anul acesta să nu fie numit nici un suplinitor dacă nu are cel puţin 2 clase secundare şi etatea de 18 ani împliniţi. În cea ce priveşte pe foştii suplinitori, cari nu şi-au îndeplinit în mod conştiincios îndatoririle, toţi au fost destituiţi, comunicându-se în acelaş timp numele lor Ministerului de Instrucţiune Publică pentru ca aceştia să nu mai poată ocupa posturi în învăţământ, nici într’o parte a ţărei.
Sub nici un motiv – cel puţin atâta  timp cât mă voi găsi  în fruntea acestui revizorat – nu voi permite a se strecura în învăţământul rural, suplinitori absolvenţi numai ai cursului primar.
Numirea titularilor
Conform regulamentului în vigoare, aceste numiri se fac de minister.
În acest scop a fost fixată ziua de 16 August c., când titularii trebue să se prezinte la minister pentru a-şi  alege catedrele unde doresc a funcţiona.
Numirile se vor face numai pe baza diplomelor de capacitate cu respectarea dispoziţiunilor legale ca tinerii normalişti să fie satisfăcut legea recrutărei, iar normalistele, în momentul numirii lor, să fie majore.
Anul acesta cursurile şcolare se vor redeschide la 1 Septembrie.
Cu aceasta am terminat convorbirea cu d-l revizor şcolar, mulţumindu-i pentru importantele declaraţiuni ce mi-a făcut.
Victor Ganea
(„Marea Neagră”, 31 iulie 1924) Şi dacă personalitatea învăţătorului este decisivă, atunci pregătirea tineretului în Şcoalele Normale trebuie să fie îndrumată în această direcţiune, lăsându-se mai liber câmpul de acţiune al viitorului dascăl. Nu prea multă carte, nu lecţiuni după planuri tipice, totdeauna aceleaşi, monotone, reci, şi fără viaţă, cu o uniformitate constantă şi plicticoasă; destul cu practicile vechi sau noui cari ridică elevului manifestarea pesonalităţii lui, încadrânându-l într’ un cerc invariabil, ca şi cum acest sistem de a lucra ar fi ajuns ultima expresiune a metodelor didactice. Nu, de o mie de ori nu. Şcoala să formeze mai mult suflete, să inspire tinerilor idei generoase, entusiasm, devotament pentru ţară, gata pentru orice jertfă. Viitorul învăţător să fie un idealist, numai inimă, numai suflet; întreaga lui făptură să vizeze un singur punct: „şcoala şi programul şcoală”, lumea ideală unde el împrăştie printre copii zi de zi, ceas de ceas, lumina şi adevărul. Aşa dascăli ne trebuie, încrezători în personalitatea lor, nu timizi şi şovăitori.
Învăţătorul să poseadă arta de a stăpâni atmosfera clasei, făcând-o după trebuinţă, veselă ori severă şi şcolarii să râdă sau să plângă după vocea lui, iar la clipa potrivită maestrul să torne în inimile elevilor substanţa lecţiunei din acea zi; pregătirea terenului şi apoi însămânţarea. La geografie şi la istoria patriei, mai ales, procedeul acesta produce minuni.
În majoritatea cazurilor, învăţătorii cei buni caută să treacă la oraşe, doritori de o viaţă mai aleasă, solicitaţi de greutatea cu care îşi pot instrui copiii în lipsă de şcoli secundare la sate, cum şi din diferite alte cauze. Învăţătorii distinşi, spre nenorocirea şcolii rurale, părăsesc astfel satele, deşi tocmai sătenii au nevoie de dascălii cei mai aleşi. Aci, la sate, în mijlocul poporului ignorant, este un câmp vast de activitate pentru tineret. Apostolii, fii de săteni, se întrec să părăsească turma. Oare nu cumva vor porni orăşenii, ca să-i înlocuiască în şcoală? Stabiliţi la oraşe, dau de greutăţi mari: chirii enorme, scumpete de traiu, căci totul se cumpără cu bani; lipseşte belşugul dela ţară. De aci, nevoea de a munci prin şcoli particulare ori de a da lecţii prin familii, dacă sunt solicitaţi. Se istoveşte de muncă, bietul om, dar belşug în casă nu vede. Urmează o depresiune morală, care se resimte şi în clasa lui.
Ceeace mai face pe învăţător să neglijeze şcoala, pe alocurea, este şi politica militantă de partid. O condiţiune esenţială pentru bunul mers al şcoalei este ca învăţătorul să trăiască în deplină înţelegere cu toţi locuitorii satului, implicit cu preotul.
De când însă politica s’a încetăţenit la sate; de când diferitele partide politice au deschis cluburi la ţară, sătenii s‘au împărţit în grupe după vederile (?) lor politice. Învăţătorul s’a alipit şi el la o grupare oarecare, preotul la aceiaşi grupare sau la o alta. Din acel moment, el şi-a înstrăinat jumătate dacă nu şi mai mult din locuitorii satului, care de aci înainte îl vor duşmăni.
Inde irrae: reclame peste reclame, anchete, toate în paguba şcolii. Când învăţătorul şi preotul fac parte din grupări deosebite, nenorocirea este complectă. Animozităţile, certurile nesfârşite dintre ei, inevitabile în politica militantă, fac pe săteni să nu le mai dea stima şi respectul cuvenit. Şi şcoala sufere scădere.
Suplinitorii, o clasă ieşită din nevoie, din lipsa de titulari, constituiesc o adevărată nenorocire pentru şcoală. Nu este şcoală aceia, unde cei trimişi să facă pe misionarii, sunt nişte bieţi tineri care neputând termina cursurile întregi ale unei şcoli secundare, se fac de meserie suplinitori, la sate, ca să înveţe pe sărmanii copii ceea-ce înşi-le nu ştiu!
Rezultatele se înţeleg.
Dacă faptul se prezintă aşa, o întrebare se impune dela sine: dreptul de eligibilitate în Cameră şi’n Senat acordat de Constituţie Învăţătorilor şi Preoţilor aduce câştig sau pagubă şcoalei şi bisericei poporului? Aceeaşi întrebare se pune şi pentru profesorii secundari. Nu este suficient oare ca clasa învăţătorească să rămână reprezentată numai prin profesorii universitari; iar noi să ne vedem cinstit de nevoile şcoalei, ţinând seamă că ţara ne-a dat lumină ca să fim învăţători nu trepăduşi politici?
Las pe cetitori să reflecteze matur, fără prejudecăţi, şi să răspundă singuri la această întrebare punând interesele mari ale Naţiunii mai pre sus de micile lor combinaţiuni personale.         Învăţătorul fiind totul în şcoală autorităţile sunt ţinute să iea măsuri ci să garanteze activitatea lui la şcoală şi învăţământ, să-l lege de şcoală prin legături indisolubile morale şi materiale, să-l abată dela preocupări streine de şcoală. Dela soluţiunea ce se va găsi depinde viitorul şcoalii rurale, luminarea ori rămânerea în întuneric a maselor, perpetuarea ignoranţei în popor, fapt care constituie un pericol naţional.
        Soluţiunea este simplă: să se asigure buna stare materială şi morală a învăţătorului şi familiei sale, în măsură mai urcată decât pentru ceilalţi funcţionari.
        Mă explic, dând câteva îndrumări.
Să se serviască tuturor învăţătorilor salarii suficiente pentru traiul zilnic. Învăţătorii înnaintaţi, care rămân totuşi pe loc la sate, să primească aceeaşi leafă ca şi colegii lor dela oraşe pe lângă alte înlesniri despre care vom vorbi mai jos.
Suplinitorilor să li se dea o retribuţiune omenească; ei sunt plătiţi chiar mai puţin decât servitorii, cari, pe lângă salariu, mai primesc dela stăpânii lor locuinţă, hrană, încălzit, ceeace echivalează cu încă 3 lefuri. Bieţii oameni cu 750 lei lunar, duc o vieaţă de mizerie, de martiri, prost îmbrăcaţi, nehrăniţi, jinduiţi de toate. Ca să poată trăi de azi pe mâine fac apel la ajutorul sătenilor mai înstăriţi, ceiace le micşorează prestigiul şi depreciază însemnătatea şcoalii. „Ce să mai dau pe Ghiţă la şcoală?” zice badea Ion.  „Ca să ajungă ca nenorocitul ăsta? Mai bine lipsă şi pace!” E trist, dar adevărat. În atari împrejurări cum să se mai gândească sărmanii la şcoală şi cu ce inimă să lucreze în ea? E ceva inuman.
Plata învăţătorilor să se facă pe clase, ca la oraşe. Un institutor primeşte salariul întreg, chiar dacă are 15-25 elevi; un învăţător cu 2-3 clase are o leafă mult mai mică, deşi programul de studii este acelaş şi la sate şi la târguri. Este la mijloc o mare nedreptate. Când învăţătorul propune la 2 ori la 3 clase, să i se sporiască salariul cu 50% de fiecare clasă.
Să se dea învăţătorilor, pământ de cultură 11-12 hectare, burse pentru copii lor în toate internatele Statului, cărţi de studii şi altele. Cu un cuvânt, să nu se cruţe nici o cheltuială, să se facă chiar risipă în ajutorarea efectivă a corpului didactic rural, pentruca elementele bune, dascălii, aleşi, să rămână la sate.
                                                       Gh. Tănăsescu [institutor]
        („Marea Neagră”, 10 ianuarie 1927) Rotaţiunea generală ascendentă în şcoala primară este o curată nenorocire; ea trebuie imediat înlocuită. Măsuri de îndreptare.
Purificare în toate ramurile de activitate publică prin excluderea elementelor nedestoinice
Au trecut aproape trei decenii, decând s’a introdus în învăţământ rotaţia între institutorii şcoalelor primare. Primită cu bucurie, cu entusiasm chiar, pentru motive bine cunoscute în lumea şcolară, inovaţia aceasta a fost aplicată fără întrerupere şi se aplică şi astăzi, cu mici modificări isvorâte din experienţa, din practica de toate zilele. Nu stă în intenţiunea mea să le enumăr aci; în cele de mai jos, voiu stărui numai să scot adevărul enunţat prin titlul acestui articol şi  nimic mai mult: rotaţia generală ascendentă şi-a trăit traiul şi urmează să fie exclusă din şcoală. Iată câteva motive.
Cei 4 institutori dela o şcoală primară reprezintă patru forţe, 4 energii, nu uniforme, ci cu diferenţieri mari dela un factor la altul. Valorile şi energiile sufleteşti nu sunt ponderabile, nu se măsoară cu cântarul ca puterile de ordin firesc; ele se afirmă prin anumite însuşiri neapreciabile la prima vedere, dar bine pronunţate când este vorba de a acţiona. Dece dar n’am utiliza aceste variate valori în folosul elevilor şcoalei întregi? De ce adică o serie de elevi să treacă 4 ani consecutivi numai printr’o mână şi nu prin 4 mâini? Logica, bunul simţ chiar combat sistemul de astăzi. Sistem de eliminare, de negaţiune.
Să presupunem că institutorul cl. I este un element bun, muncitor, cu dor de meserie. Copiii au noroc. Dar oricât de treabă ar fi un om, nu poate fi desăvârşit, are şi el anumite scăderi pe care le transmite în micul său regat: nu prea aude bine şi deprinde pe elevi să vorbească tare, să ţipe în răspunsurile lor; nu cunoaşte muzică, n’are ureche, ei bine şi elevii se vor resimţi; este stăpânit de un tic nervos oarecare, care trece şi la şcolarii lui; şi altele.
Într’un cuvânt, urmând 4 ani cu aceiaşi serie de copii, îşi inoculează prea pronunţat propria sa personalitate în micii săi auditori, atât în bine cât şi în rău. Clasa va deveni monotonă cu timpul, principiul variaţiunii, lege aşa de dreaptă în natură, se împuţinează şi odată cu această atmosferă de voiniciune şi de animaţie a clasei, pierde farmecul ei binefăcător.
Neajunsul acesta se ’nlătură dela sine, fără nici-o sforţare, dacă în clasa II copiii intră pe mâinile altui învăţător, acesta mai modelează unele asperităţi şi  dă clasei ţinuta dorită. Când nici acesta al douilea învăţător nu ar reuşi în acţiunea lui pentru un motiv sau altul, mai rămân de utilizat încă 2 alte energii, învăţătorii cl. III şi  IV care, cu rezervele necesarii, vor complecta lipsurile celor dintâiu, vor nivela cum se cuvine situaţia clasei, obţinând în definitiv rezultatele bune ce se aşteaptă. Şi această mişcare în spre bine este cu totul relativă, împrejurările singure rămân decisive.
Să ne punem în ipoteza că învăţătorul cl. I este un insuficient profesionist, deşi a trecut pe vremuri o şcoală specială; o fire bolnăvicioasă, irascibilă. La cea mai mică contrarietate în convorbiri obicinuite de toate zilele sau chiar la o presupusă, bănuită contrarietate, se aprinde, îşi  pierde cumpătul, se înfuriază. Vai de bieţii copilaşi în cursul acestor crize! Pedepsele curg cu nemiluita şi ajung adeseori până la barbarie.
Din păcate, am avut un coleg – „nomina odiosa” – cu un asemenea temperament nenorocit, reminiscenţă dureroasă dintr’un ospiciu de îndreptare unde cândva a fost aşezat. Câte reclamaţiuni, câte cercetări, câte ieşiri nechibzuite, pline de răutate inconştientă, a trebuit să întâmpin din parte-i! M’am resemnat, am rămas împăciuitor, am aplanat scenele de scandal în interesul bunului nume al şcoalei şi  prestigiului corpului didactic.
Evident, seria de elevi încăpută pe mâinele unui atare educator a fost o serie nenorocită, o serie de sacrificiu: au suferit copiii în primul rând, au suferit apoi părinţii, a suferit însăşi  şcoala timp de 4 ani încheiaţi. În asemenea împrejurări este lesne de înţeles ce rezultate s’au putut înregistra sub respectul didactic propriu zis.
Iată unde poate duce rotaţia generală ascendentă!
În centrele mici, profesorii dela şcoalele secundare ştiu perfect care anume învăţători de curs primar dau şcolari bine pregătiţi şi care nu.
Toamna după deschiderea cursurilor, sunt obicinuite dialoguri de felul acesta:
- Unde ai învăţat clasele primare, băiatule?
- La d. A.
- Se cunoaşte, Bravo! Să urmezi tot aşa şi la noi!
- Dar tu?
- La d. B.
- Se vede. Nu ştii nimic. Cum ai trecut clasa?
Şi  bietul copilaş, nevinovat sărmanul de ignoranţa lui, a fost premiat I în cl. IV, a trecut examenul de absolvire înaintea unei comisiuni compusă din cei 4 institutori ai şcoalei.
Aceasta explică cu prisosinţă de ce la deschiderea şcoalelor părinţii luptă cu stăruinţe mari, ca să-şi  rostească copii la o anumită clasă, dintr’o anumită şcoală. Acolo învăţătorul este un element de valoare, reputat ca un dascăl eminent. Şi vin copiii de la depărtări mari, cu trăsura ori cu maşina, numai şi  numai să capete un loc la şcoala cu nume bun!
Şi aci, omul sfinţeşte locul!
Şi dacă aşa se întâmplă în adevăr, atunci autoritatea şcolară este datoare să înlesnească din oficiu chiar dreptele străduinţe ale părinţilor, trecând peste menajamentele de persoane aşa de obicinuite la noi şi ţinând seama numai de interesul general. Cum? Prin ce mijlooace? Răul cu greu se va stârpi definitiv; dar se poate îmbunătăţi simţitor.
La cl. III şi  IV să propună numai institutorii cei mai bine calificaţi de către Inspectoratul Circ. pe baza unei inspecţiuni într’adins făcute. Mai mult încă: dacă este posibil, cel mai destoinic dintre colegi, cel mai afirmat ca bun şi priceput profesionist, să rămână mereu la clasa IV, unde se încheagă, se coordonează şi  sintetizează complexul cunoştinţelor dobândite în cursul a 4 ani de studiu. Nu mă gândesc la şcoalele primare superioare, cl. V, VI şi VII, curate ficţiuni, creaţiuni forţate, ce există doar cu numele. Se va servi învăţătorului de cl. IV o diurnă oarecare peste salariul obicinuit.
Examenele de absolvire aşa cum sunt întocmite azi constituesc o nedemnitate pentru clasa luminătorilor şi  educatorilor poporului. Să se stabilească alte modalităţi pe baze serioase, desfiinţându-se ridicolul actual.
S’ar părea că este la mijloc o exagerare. Nu, nicidecum. Afirm cu durere în suflet că o anchetă întreprinsă în ţară ar descoperi mii de dascăli cu insuficienţe grele, iar alţii cari nu posedă ei însăşi cunoştinţele ce sunt datori să le dea copiilor şi  ceva mai mult, nici nu sunt în stare să şi le mai însuşească. Ce este dar de făcut? Judecători, cari au sacrificat înalta lor demnitate au fost condamnaţi şi excluşi ca nedemni din magistratură. Ei bine, pentru regenerarea şcoalei să se aplice aceiaşi  măsura faţă de acei dascăli, cari sfidează lumea cu ignoranţa lor, în prejudiciul progresului social, chiar în templul de unde trebue să pornească lumina, cultura masselor.
Şi insuficienţa aceasta profesională nu este de esenţă pur didactică. Pretutindeni, fără nici o excepţiune, prin toate serviciile publice întâlnim elemente numeroase – tineri şi  bătrâni – rămaşi  în urmă cu vremea, cari nu-şi  dau seama de gravele consecinţe sociale ce derivă din nepriceperea meseriei lor. De aceia, o purificare generală în toate ramurile noastre de activitate publică – purificare senină şi serioasă, nu pătimaşă din consideraţiuni de partid – ar aduce un serviciu imens bunului public, culturii naţionale.
Cine are oare curajul să întreprindă această operă de asanare?
Gh. Tănăsescu
(„Dobrogea jună”, 2 februarie 1927) Un examen la Constanţa
        În fiecare an, în luna Martie, se ţine un examen al învăţătorilor ce au trei ani împliniţi în învăţământ. Acest examen s’a numit „definitivat”. După terminarea şcoalei normale de 6 ani, poţi purta titlul de învăţător cu titlu provizor pe baza examenului de capacitate pe caza diplomei pe care trebuie să o obţii. Deci definitiv vei fi în urma acelui examen de definitivat.
        Acest examen se ţine pe la şcoalele Normale, în faţa unei comisii numite de minister.
Anul acesta, examenul a început în ziua de 15 Martie şi în cel mult 10 zile s’a terminat, indiferent de numărul candidaţilor. Numai la Constanţa trebuie să fie ca la „noi la nimenea”.
        Onoratei Comisii i-a trebuit 20 de zile pentru ca să poată termina abia cu acest examen. Domnii n’au voit să ştie dacă eşti aproape sau departe. Şi dacă poţi bate drumurile aşa cum cer d-lor. Iată şi povestea examenului de definitivat din Constanţa:

• După terminarea tezelor, toţi candidaţii în urma ordinului dat de d-l inspector

şcolar şef – care din păcate a fost şi preşedintele comisiei – că acei admişi pentru oral, vor fi anunţaţi telegrafic. După terminarea oralului – iarăşi candidaţii au plecat aşteptând să fie anunţaţi pentru Proba Practică. Nimeni nu s’a gândit la acele 6 drumuri pe care fiecare învăţător trebuia să le facă. Numai pielea lor ştie cum tocmai de la marginea judeţului Caliacra făcând aceste drumuri, te simţi destul de bine şi de uşurel.

• Iată la Constanţa un examen fără chibzuială. De ce în toate părţile acest examen s’aterminat în cel mult 10 zile şi la Constanţa nu??! De ce nu s’a găsit şi aici un bun conducător al comisiei care să lucreze gospodăreşte??! Îţi piere şi gustul examenului la cele ce întâmpini. O aşa tărăgăneală încă nu s’a mai văzut.
• Pe lângă toate astea, onorata Comisie nici nu ia în consideraţii Procesele verbale

ale candidatului. Ele fiind bune sau rele n’au nici o influenţă. De ce dar atâtea inspecţii pe la sate? De ce dar acea teamă ca nu cumva să ieşi rău la inspecţii, căci Procesul verbal ce-l vei căpăta, vor avea urmări nu tocmai bine pentru cel ce se va prezenta la examen?!!
Să nu ne mai mirăm dar, de azi înainte când va veni un organ de control – de oarece Procesul Verbal ce-l va face la inspecţie  va fi egal cu zero. Luaţi seama d-lor colegi şi nu vă mai străduiţi ca să obţineţi procesul bun, de oarece onorata Comisie de la definitivat nu’şi pierde timpul de a ceti hârţoagele oricărui diurnist.
Prin felul cum se procedează la acest examen de definitivat şi mai ales la Constanţa, nu va pierde nimeni decât Statul, căci pe foarte mulţi dintre ei i-am auzit zicând în disperarea lor, „muncesc ca un rob” şi pentru ca munca să-mi fie răsplătită sunt recompensat cu “respins la examen”. Este un atentat la însăşi viaţa noastră, de stat culturală, căci elementele valoroase se duc pe aiurea pentru a-şi căpăta existenţa, iar învăţământului nostru i se pregăteşte sfârşit jalnic. Felul cu se face politica şcolară la noi, este condamnabil întrucât tinde la înlăturarea unora din învăţământ, care deşi fac destulă ispravă la catedră, totuşi la examen cad.
Aceasta este o dovadă că suntem pe marginile civilizaţiei şi încă nu suntem pătrunşi de ea ca’n Occident.
Lucruri triste dar reale.
        N. Dimitrescu – învăţător
(„Dobrogea jună”, 14 mai 1927) Revizoratul Școlar, până la 1 noemvrie 1928, avea 7 funcţionari şi nu cunoaştem motivele dece de atunci şi până în prezent mereu se reduce numărul lor. În prezent, la Revizoratul Școlar, lucrează numai un secretar şi un impiegat salariaţi cu salariul de bază brut numai lei 300, iar cu accesorii în total lei 2.950 lunar, fiecare.
Personalul de cancelarie al Revizoratului n’a beneficiat de sporul acordat membrilor corpului didactic – cum într’o anumită măsură a beneficiat şi alţi funcţionari de stat dela alte instituţiuni – prin tabela de salarizare ale nouilor sporuri din ianuarie a.c. lăsându-i în aceiaşi uitare ca şi la 1 maiu 1927 şi 1 ianuarie 1928, când deasemenea nu i s’a îmbunătăţit salariul potrivit lucrărilor copleşitoare – prin extrema reducere la doi funcţionari – şi  a timpului cu cerinţele şi nevoile lui crescânde.
Acest personal, găsindu-se în neputinţa de a aduce la curent lucrări pe cât de urgente tot pe atât de împovărătoare, a cerut prin mai multe rapoarte autorităţilor şcolare superioare să ia măsuri pentru reorganizarea revizoratului, dar plângerea nu s’a auzit şi suferinţa personalului continuă să aibă repercusiuni şi asupra şcoalei şi  învăţătorilor şi tocmai aceasta ne-a determinat să intervenim pe această cale, rugând autoritatea şcolară superioară să dea atenţie şi sa ia măsuri de îndreptare la o instituţiune pusă să administreze 200 de şcoale cu 502 învăţători.
În tot judeţul sunt:
24 şcoale primare urbane de stat, 108 şcoale primare rurale de stat, 14 grădini de copii urbane, 35 grădini de copii rurale, 19 şcoli minoritare confesionale pe lângă şcoalele de stat, 78 comitete şcolare urbane şi rurale, 205 terenuri şcolare de experienţă şi cultură a câte 3 şi 7 ha cari sunt puse mai mult sub administrarea revizoratului, 31 cercuri culturale, 15 centre culturale, 54 biblioteci, 10 coruri şcolare bisericeşti.
După cele enumerate se poate deduce cam ce muncă se cere dela instituţiunea pusă să le conducă şi să îndeplinească multiplele formalităţi cerute din partea autorităţilor şcolare superioare.
În afară de corespondenţa aparte cu fiecare şcoală şi celelalte aşezăminte puse în serviciul culturei, revizoratul şcolar mai are de răspuns la diferite adrese ce survin dela revizoratele din ţară, dela administraţia financiară, prefecturi, consilieratul agricol, serviciul sanitar, şcoli secundare, primării, reclamaţii diverse etc.
Toate aceste lucrări trebuesc distribuite în patru direcţii – să fim atenţi – numai de un secretar şi un impiegat, care-s nevoiţi să se perinde din biurou în biurou:
I. Biuroul registraturei, arhivei şi expediţiei cu un număr de circa 10.000 hârtii intrate şi cam tot pe atât rezolvite şi ieşite, anual.
II. Biuroul administrativ şi de propagandă culturală, unde deasemenea e aglomerare de circulări în judeţ, de rapoarte către autorităţi cu amenzile şcolare, cu numirile, detaşările, transferările, scutirile de fregvenţă, recompense, pedepse, examene particulare, cercuri şi serbări culturale etc.
III. Biuroul comptabilităţii, unde se cere munca cea mai răpitoare de timp cu statele de salar pentru 502 învăţători cu salarii deosebite şi cu corespondenţe şi menţiuni aparte pentru sumele depuse şi împrumutate dela cassa corpului didactic, reţineri cerute de măsuri administrative, state suplimentare – şi  apoi cerute toate în patru exemplare – să le îndeplinească cine?... tot cele două condeie.
IV. Biuroul statisticei şi al statelor personale deasemenea cere minuţiozitate la recensământul copiilor şi la statisticele lunare şi anuale cu frecventarea şi  promovarea copiilor pe clase; apoi registrul statului personal cu situaţia la zi a fiecărui învăţător.
Nu mai vorbim şi de alte lucrări eventuale – tot în sarcina celor doi inşi cum spre exemplu întocmirea adeverinţelor pentru fiecare învăţător în parte de sumele ce le-a primit în anul expirat pentru a fi predate, tot de urgenţă, percepţiilor respective pentru impunerea la venitul global.
Pe lângă multiplicitatea de lucrări, cerute cu aceiaşi mare exactitate şi răspundere, secretarul – în lipsa revizorului – mai pierde timp cu diferite explicaţii şi poveţe necesare să fie date părinţilor ce vin cu diferite plângeri şi câte alte chestiuni de ordin administrativ!...
Incontestabil, dacă Revizoratul e supraîncărcat de lucrări, urmează ca cel puţin cele patru biurouri să aibă funcţionari aparte şi retribuiţi omeneşte şi după grade. În prezent, cei doi slujitori nu pot dovedi să lucreze nici statele lunare de salarii şi o dovadă evidentă e că şi ziarele înserează că învăţătorii sunt lăsaţi să cerşească bucăţică de pâine dela elevi din pricina marilor întârzieri cu statele până să se întocmescă şi  să se înainteze pentru ordonanţare.
În judeţ, revizorul şcolar – din cauză că i se cer prea multe zile de inspecţii – abea poate ceti şi semna corespondenţa, necum a concepe şi scrie; deasemenea cei trei subrevizori, prin faptul că sunt ocupaţi numai şi numai de inspecţii pe la şcoalele depe întinsul judeţului, nu au zile libere să le întrebuinţeze în serviciul cancelariei.
Pentru aceasta secretarul şi impiegatul – în afară că lucrează în cancelarie câte 8-10 ore zilnic – în multe împrejurări sunt nevoiţi să ducă hârtiile acasă ca să lucreze şi noaptea… şi totuşi li e imposibil să le aducă la curent, oricâtă bună voinţă, oricâtă hărnicie vor depune, căci lucrările sunt peste puterea lor omenească.
E o necesitate imperioasă ca revizoratele şcolare să aibă funcţionari de carieră trebuitori şi cari să fie plătiţi cel puţin la fel cu funcţionarii de acelaş grad dela celelalte instituţiuni.
Aceşti funcţionari bine selecţionaţi – şi cari, înţelegem să nu mai fie aleşi dintre membrii corpului didactic prin detaşări de posturi, mai ales în prezent când ne gândim că sunt atâţia rămaşi la serviciile auxiliare prin încadrările ce s’au făcut – dela sine îşi vor desăvârşi cunoştinţele serioase de cancelarie şi ca atare vor aduce un mare serviciu revizoratelor. În cazul uzului de astăzi, prin detaşări de posturi, se cheltuieşte mai mult ca să se încurce treburile cu oricare la întâmplare, decât să se desăvârşească ordinea şi regula în aceste instituţiuni.
Asociaţia învăţătorilor tulceni face apel la toate asociaţiile judeţene şi implicit la Asociaţia Generală să susţină temeinicia constatărilor noastre şi să stărue la autoritatea şcolară superioară pentru reorganizarea revizoratelor şcolare, ca ele să-şi  poată îndeplini cu demnitate toate lucrările de cari depinde moralul învăţătorului şi viaţa şcoalei.
Comitetul Asociaţiei Învăţăorilor din judeţul Tulcea
(„Învăţătorul tulcean”, februarie 1930) Domnii inspectori şcolari, mari şi mici, dela Constanţa, astăzi unii dintre ei „foşti”, –  în loc de a-şi pune în cap cenuşa pocăinţii, au stăruit a merge pe drumul greşit, drept răspuns că regimul legionar i-a tolerat.
În anul trecut au redus numărul şcolilor române din Constanţa, au alungat copiii români către periferie, i-au îngrămădit în două trei şcoli, au slăbit poziţia şcoalelor române şi au întărit pe cele străine.
S’a permis unora dintre acestea de a avea 7 învăţători la 60 elevi.
În acest an au voit să repare greşeala săvârşită cu desfiinţarea şcoalei No. 2 printr’o şcoală zisă „tip” însă  au renunţat la acest proect şi acum se luptă de a face în locul unei şcoli primare, o grădină de copii, adică o şcoală miniatură pierdută printre  birourile îngrămădite în localul fostei şcoli No. 2.
Când scriu acestea, ctitorii acestei şcoli, Ion şi Anastasia Titorian încă nu au fost coborâţi depe pereţii şcolii No. 2 de către domnii inspectori. Au rămas acolo în semn de mustrare.
Pentru a şterge orice urmă şi orice putinţă de reînfiinţare a unei şcoli româneşti, ce peste un an împlineşte o jumătate de veac de existenţă, s’a făcut o nouă numerotare a tuturor şcolilor primare din Constanţa. Astfel, şcoala depe strada Mihai Viteazu ce purta No. 4 până în 1938, în 1939 i s’a dat No. 3, iar în 1940 de câteva zile are No. 2. Dacă inspectorii dela Buzău şi clica de la Constanţa vor mai sta, se poate ca şcoala să devină No. 1 şi apoi„“zero”. Şcoala lui Biciola, a lui nenea Iancu Constantinescu, va fi dată uitării, ca şi fosta şcoală a lui Titorian, contimporanul lui Biciola.
Tot aşa şcoala No. 7 de pe strada Călăraşi, acum este No. 3, deci şcoala lui Petru şi Monciu nu va mai fi de găsit.
Şcoala No. 9 depe bulevardul Regina Maria dela Tataia este acum No. 4, şcoala No. 3 fete, devenită No. 2 de fete etc.
Nu s’a ţinut seamă că numărul şcolilor primare din Constanţa a sporit în raport cu desvoltarea oraşului, că numerele indică ordinea înfiinţării şi vechimea şi că nu pot fi schimbate după capricii sau inspiraţii.
Pe de altă parte numerele s’au întipărit în mintea atâtor generaţii de şcolari şi au rămas strâns legate de numele atâtor dascăli români, că este o impietate de a grăbi trecerea lor în uitare, printr’o măsură cu nimic justificată. N’au rămas în mijlocul Bucureştilor şcoli cu numere ce nu au nici o legătură cu aşezarea lor geografică?
Reformiştii noştri  n’au aflat că şcoala No. 1 este şcoala lui Tănăsescu, şcoala No. 2 este şcoala lui Titorian, a lui Stăcescu şi Zaharia, precum şi şcoala No. 4 este şcoala lui Biciola şi că Tănăsescu, Titorian şi Biciola sunt cei dintâi dascăli români în Constanţa, după cum dascălul Costache este cel mai vechi dascăl român în Silistra, în vremea când  Bulgarii nu aveau acolo nici şcoală şi nici biserică, pentrucă erau puţini iar Românii se numărau cu miile.
Trebuia să fie cineva străin de Constanţa ca să nu aibă respect pentru şcolile bătrânilor şi celor dintâi dascăli români în Dobrogea şi că şcoala română nu începe dela ei aici, ci ea are o vechime de aproape şapte decenii.
Trebue să adăogăm şi ofensa adusă corpului didactic din oraş şi judeţ, ofensat şi desconsiderat prin aducerea unor elemente dela Buzău, lipsite de orice valoare, dar pline de venin, depe urma cărora atâţia învăţători au suferit şi sufăr.
Să recunoaştem că aceşti domni nu şi-au luat în serios rolul de reformator fără cozi de topor şi că aceşti, autori nesocotiţi – precum i-a numit d-l Sarry, – n’ar fi săvârşit atâtea răutăţi fără ajutorul unei clici şi altori inspectori şi ce sperau să-i moştenească pentru a le desăvârşi opera.
Se adaugă pasivitatea noastră.
Detaşările, transferările, utilizările şi încadrările, care n’au făcut altceva decât plimbarea din şcoală în şcoală a prietenilor domnilor inspectori, au mărit haosul prin lipsa de stabilitate şi continuitate în învăţământ.
După măturarea domnilor inspectori, va trebui să pornim, – după formula ministrului legionar prof. Traian Brăileanu, – la „reconstrucţia” şcolilor române din Constanţa, în pas cu realităţile şi tradiţiile şi cu tot avântul, dar şi până la fixarea răspunderilor.
        Tudor Barbu învăţător – Constanţa
(„Dobrogea jună”, 23 octombrie 1940)
 
 
 
Citește și:
 
Iorghiana 150 – sub auspiciile Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România Elevi și profesori tulceni, într-o manifestare de suflet şi simţire românească