#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu Eugen Lovinescu, un veritabil aristocrat al Spiritului

Volumul „Figuri în filigran” reuneşte o suită de amintiri şi schiţe de portrete ale unor mari creatori afirmaţi în perioada interbelică şi consacraţi ulterior, cu care Pericle Martinescu a fost contemporan şi în intimitatea cărora s-a aflat, privilegiu care îi oferă ocazia de a-i evoca şi din perspectiva a ceea ce au însemnat aceştia ca oameni, ca prieteni sau mentori.


Rememorările sunt de asemenea un prilej de recuperare a vieţii culturale din România primei jumătăţi a secolului XX. Textul din care oferim mai jos un extras generos a fost scris în 1993, cu ocazia comemorării a cincizeci de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Eugen Lovinescu, cel ce a marcat istoria şi critica literară românească, impunând o direcţie nouă în disciplina pe care a slujit, cu pasiune şi vocaţie. Autorul îşi aminteşte despre întâlnirile de la cenaclul „Sburătorul” şi îi face lui Lovinescu un portret „în filigran”, surprinzând mai cu seamă latura sa umană, caracterul de excepţie, căldura şi generozitatea maestrului.
 

„S-au scurs, aşadar, cincizeci de ani de la trecerea în nefiinţă a lui E. Lovinescu. O jumătate de secol! ... Este mult? Este puţin? ... Pentru cei care îi studiază opera, intervalul acesta de timp poate să pară foarte mare, deoarece personajul comentat se iveşte din umbrele trecutului ca o apariţie livrescă aparţinând altor vremuri şi altor tărâmuri, cu atât mai depărtate de noi cu cât de ele ne despart o mulţime de întâmplări triste, de parcă am fi străbătut o pădure întunecată populată de stihii malefice; dar pentru cei ce l-au cunoscut îndeaievea, care l-au avut în preajmă, i-au strâns mâna aceea binevoitoare ce transmitea un fluid cald de afectivitate, pentru cei ce l-au auzit vorbind şi l-au văzut umblând pe stradă, totul se prezintă ca şi cum ar fi fost doar ieri.


Fiindcă mă număr printre supravieţuitorii din această a doua categorie, aceea de martori ai lui Lovinescu, mă simt obligat să evoc în câteva fraze aspecte şi momente în legătură cu prezenţa sa vie, aşa cum s-a proiectat ea pe ecranul conştiinţei şi al memoriei mele.
Întorcând privirile înapoi, îl văd pe «domnul Lovinescu», cum îi spuneam noi, în câteva ipostaze ce mi s-au întipărit bine în memorie.


În primul rând, îl văd la biroul lui din încăperea unde toţi pereţii erau căptuşiţi cu cărţi legate în pânză sau pergamoid, având titlurile şi numele autorilor scrise cu litere aurite pe cotoare, iar această bibliotecă ce oferea o conspectare obiectivată asupra literaturii şi culturii româneşti şi nu numai - era ordonată şi întreţinută cu o grijă ce ieşea din comun. Ea constituia, desigur, principala, dacă nu unica avuţie de care stăpânul era mândru şi o iubea mult, de aceea o păstra la vedere ca să-I desfete în permanenţă ochii.


Acolo se aflau autografe, dedicaţii, omagii de prietenie şi admiraţie primate de la aproape toţi scriitorii, mari şi mici, celebri sau mai puţin celebri, din primele decenii ale veacului nostru, şi Lovinescu le rânduia cu pietate în biblioteca sa ca pe nişte testimonii ce-i flatau conştiinţa şi-i îndulceau existenţa. Cu părul alb ca spuma laptelui, cu obrajii emaciaţi de reflexele luminii de sub abajurul ce nu lipsea niciodată de pe birou, alături de coup-papierul din fildeş pentru desfoiatul cărţilor, cu privirile uşor melancolice, el patrona astfel de la masa aceea de lucru, acoperită cu o scoarţă cu motive populare româneşti, toată literatura ce se întindea dincolo de zidurile casei.


Aşezat totdeauna în scaunul larg şi comod din spatele biroului, primea cu multă amabilitate şi asculta cu răbdare, dar şi cu interes, vizitatori - poeţi sau prozatori, tineri sau bătrâni, debutanţi sau consacraţi - cărora le stătea la dispoziţie (fără să facă nici un fel de discriminare în privinţa vârstei sau a condiţiei sociale), zilnic între orele 5 şi 8 după-amiaza, sau în fiecare duminică seara, când aveau loc şedinţele cenaclului „Sburătorul”.


Pe acestea le conducea cu o autoritate blândă, acordând absolută libertate de exprimare tuturor participanţilor, nu însă fără a interveni cu un scurt accent de vehemenţă atunci când spiritele se mai înfierbântau, căutând să le potolească, dar fără a ţine cu tot dinadinsul să le şi domine.


În fiecare duminică seara, după ce şedinţele de cenaclu se încheiau, Lovinescu oprea la cină câte patru-cinci sau şase personae, şoptind discret celui ales, în momentul când dădea mâna cu lumea ce se pregătea de plecare: «Dumneata mai rămâi». Asta însemna că cel reţinut se bucura de simpatia amfitrionului şi se simţea în culmea fericirii. Favoriţii serii treceau apoi în sufrageria de alături, despărţită de birou printr-un glaswand, unde-i aştepta o masă întinsă, de opt persoane, în jurul căreia se aşeza fiecare la locul indicat de gazdă.
Maestrul nu stătea în capul mesei, ci la mijlocul ei şi servea tuturor, cu mâna lui, felioara de şuncă sau de brânză, bucăţica de friptură (în general de pasăre), paharul de vin, mărul sau prăjitura prevăzute în meniul cam invariabil de obicei si destul de sobru, însă desfăşurat într-o atmosferă solemnă, oarecum festivă.


După masă se trecea din nou din sufragerie în salonul unde se afla biroul şi unde se ţineau şedinţele în plen. Aici stăpânul casei se instala într-un fotoliu de lângă unul din pereţii bibliotecii, iar ceilalţi pe scaune în jurul lui, aşteptând cafeaua şi ţigara de bună calitate, aduse de Stana, menajera familiei şi gospodina cenaclului, care le punea dinaintea fiecărui oaspete. Aceştia îşi dădeau atunci drumul şi descărcau tolbele cu noutăţi în aşa fel încât aceste mici reuniuni se transformau în spumoase «conversaţii de salon» ce căpătau repede amploarea unor schimburi de idei despre ceea ce se petrecea în urbe, de la dezbaterile parlamentare de peste zi până la cele mai recente anecdote, şuete sau cancanuri de cafenea. M-am bucurat şi eu de câteva ori de această atenţie din partea Maestrului. Invitaţii ieşeau de acolo, în plină noapte, stăpâniţi de o stare de euforie intelectuală ce-i făcea să le pară totul mai frumos şi mai bun în lumea de afară.


Îl văd apoi pe Lovinescu străbătând, în jurul amiezii, bulevardul Elisabeta, de la locuinţa din faţa Facultăţii de Drept, până la librăria Alcalay din Calea Victoriei, mergând agale, cu un aer îngândurat, dar atent la spectacolul străzii, deşi această deplasare era executată mai mult din nevoia de mişcare, după lungile ceasuri de şedere la masa de scris. Se oprea la librărie, unde găsea totdeauna doi, trei scriitori, comentând cu ei evenimentele zilei şi punându-se la curent cu ultimele apariţii editoriale etalate pe standurile încărcate de cărţi.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

„O fire de artist, adică un romantic cenzurat, un sentimental lucid si chiar un boem refulat”

Asemenea plimbări zilnice alternau cu şi mai frecvente abateri prin Cişmigiu, grădina cea mai apropiată de casă, pentru a lua contact şi cu Natura. Acolo se aşeza pe o bancă, la marginea lacului şi respira aerul înviorător al parcului, contemplând aleile, florile şi păsărelele ce-i încântau auzul. În astfel de clipe retrăia fără îndoială vacanţele din livada de la Fălticeni, care se întindea în jos, din spatele casei până spre iazul de la «Nada florilor», unde se ducea în fiecare vară ca să se reculeagă şi să lucreze.


Şi aici, în Cişmigiu, era pregătit să vadă vreun «visător», vreun tânăr poet rătăcit pe alei - ceea ce se întâmpla de regulă - şi-l trăgea pe terasa de la MonteCarlo spre a-l trata cu un ţap de bere şi un covrig cu sare şi cu onorabila sa prezenţă ce constituia, se înţelege, un motiv de mândrie pentru cel invitat.


Uneori, Maestrul îşi făcea plimbările programate din considerente de înviorare trupească, seara. Putea fi văzut chiar pe Calea Victoriei, la ora când lumea se rărea pe stradă şi liniştea se lăsa încet între zidurile oraşului. Venea tocmai din zona de lângă Podul Elefterie, pe jos, până la Ateneu, trecea prin dreptul cafenelei Capşa, pe sub ferestrele largi ale celeilalte cafenele, Corso, fără să se oprească şi să intre în nici una din ele, apoi se întorcea acasă, străbătând cu paşi meditativi acelaşi traseu: Calea Victoriei - Bulevardul Elisabeta.


Încerca astfel să mai piardă ceva din ponderea corporală ce luase proporţie vizibilă în decursul anilor. Lovinescu nu frecventa cafeneaua, dar avea nostalgia ei, iar dacă zărea în drum vreun cunoscut, vreun confrate, dintre cei mai tineri bineînţeles, îl chema la o bere, pentru a sta măcar câteva clipe la o masă de pe trotuar, la ceasuri când cafeneaua se golea şi oamenii se retrăgeau pe la casele lor. L-am întâlnit astfel, într-o vară, de vreo două ori, pe la zece seara, în Piaţa Palatului, şi am avut marea plăcere de a sorbi împreună paharele de bere servite de băieţii de la Corso, la o măsuţă de afară, de pe trotuarul dinspre grădina Ateneului, cum era pe atunci.


Am spus că Lovinescu nu frecventa cafeneaua, cel puţin la vârsta înaintată când l-am cunoscut eu. Dar cafeneaua venea la el acasă, în fiecare zi, prin mesagerii ei care-i aduceau cu regularitate ultimele noutăţi ce se derulau acolo. Şi Lovinescu, singuraticul, retras în laboratorul lui de creaţie, le recepta cu aviditate, dornic să fie la curent cu viaţa ce se desfăşura în cetate sub diversele ei forme şi complicaţii.


Se complăcea în această poziţie de izolat social, deoarece caracterul său funciar refuza orice concesie morală, orice tranzacţie sau compromis social, politic ori profesional pentru a cuceri titluri sau poziţii privilegiate. A rămas până la sfârşit el însuşi, slujitor fanatic condeiului şi numai al condeiului. Dar un condei liber - liber de orice servituţi exterioare.


Neangajat şi neîncadrat în nici o direcţie politică, era deasupra tuturor convulsiilor, cu un cap mai sus de ceilalţi - de aceea şi-a atras stima şi respectul, dar şi invidia multora dintre membrii generaţiei lui. Și tot datorită acestei trăsături de caracter care-l singulariza fu mediul ambiant n-a ajuns la Academie, căreia i-ar fi făcut cinste. nu i s-a acordat o catedră universitară, unde ar fi fost un eminent magistru. A râvnit aceste trepte, căci o anumită doză de vanitate nu-i era străină, ca oricărui om conştient de meritele şi valoarea lui, însă nu le-a obţinut tocmai fiindcă n-a făcut jocul compromisurilor ce-i puteau altera personalitatea.


A fost totuşi animat de un patriotism sincer şi dezinteresat, fără să-şi manifeste acest sentiment cu obstinaţie sau patetism. Se declara doar împotriva tuturor extremismelor, fie ele de dreapta sau de stânga. Iar singura lui formă de reacţie, în contactul cu realităţile ce-l contrariau adesea, era ironia, unul din pilonii de rezistentă ai alcătuirii lui sufletesti si morale. O ironie însă fină - subtila «ironie lovinesciană», recunoscută în epocă - ce ascundea sub expresia ei acidulată cu măsură, fără sarcasm, o notă de bonomie la adresa preopinentului ce i-ar fi intrat în bătaia săgeţii.


Şi, pentru a încheia cu o caracterizare succintă a individualităţii lovinesciene, mă voi încumeta să spun că, aşa cum l-am cunoscut eu în diferite împrejurări, aşa cum l-am intuit în viaţă şi din scrierile lui, marele critic, în olimpianismul său aparent, era, în fibrele adânci ale structurii intime, o fire de artist, adică un romantic cenzurat, un sentimental lucid si chiar un boem refulat. Aceste însuşiri, repliate sub platoşa şi temperament imperturbabil pentru o privire din exterior, formau eşafodajul unei personalităţi de exemplară ţinută etică, ce întrunea atributele unui veritabil aristocrat al Spiritului.”

#citeşte mai departe în „Figuri în filigran“
#„Figuri în filigran“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 121 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: captură YouTube/TVR1
 

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris
 
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu şi Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraş adormit