#DobrogeaDigitală Gârliciu, satul reclădit odată la 30 de ani

 
Sat vechi dobrogean, cu origini până spre secolul al XI-lea, Gârliciu este situat pe malul Dunării, la o distanță de 18 km nord de cel mai apropiat oraş, Hârşova, şi la 102 km de Constanţa. Așezare pitorească, Gârliciu își trage numele de la formele de relief ce îl înconjoară, printre altele, „gârlici” semnifică o porțiune de teren îngustă, prin care ajungi într-o deschizătură mai mare de pământ.
 
Satul a fost locuit dintotdeauna doar de români, iar, în vremea stăpânirii turcești din Dobrogea, turcii și tătarii locuiau într-un sat din apropiere, dispărut încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Până pe la anii 1938 – 1939, în sat a existat o bisericuță, construită din chirpici și acoperită cu papură, despre care bătrânii, neștiind când a fost ridicată, spuneau că s-a născut odată cu satul.
 
Câteva date despre satul Gârliciu aflăm și din articolul „Amintindu-mi de cimitirul
din sat”, semnat de preotul Victor Popescu și publicat în revista „Tomisul – Foaia oficială a eparhiei de Constanța”, nr. 10-11, anul XXII, octombrie – noiembrie, 1945.

 
Preotul Popescu, după introducerea dedicată satului natal, subliniază importanța îngrijirii mormintelor înaintașilor, după ce, într-o vizită la locurile natale, a găsit cimitirul într-o stare dezolantă.
 
„Oamenii aceștia sunt porecliți rațe de baltă”
 
„Port în suflet amintirile locurilor unde am copilărit, alergând peste dealuri şi văzând atunci lucruri privite cu nepăsare. Mai târziu, le-am recunoscut ca urme adânci în sufletul oamenilor cu care amintirile mele s'au împletit. Aşezat pe malul Dunării, satul Gârliciu are în jurul lui bogate urme ale trecutului. Privești spre asfinţit bălți nesfârșite, păduri de salcie, stufărişuri de nepătruns, revărsându-se printre ele apele din brațul dobrogean al Dunării. Nu poți străbate uşor aceste pustietăţi, dacă nu eşti călăuzit de cine a trăit în mijlocul lor, obişnuit să le cutreiere în căutarea bălţilor cu peşte, păşunilor pentru vite şi vânatului de păsări sălbatice. Oamenii aceştia sunt porecliți rațe de baltă.”
 
Dunărea le-a oferit gârlicenilor, pe lângă sursele de hrană și trai, adăpost în vreme de urgii sau războaie. Ori de câte ori pericolul se apropia, treceau brațul Dunării și se ascundeau prin locuri numai de ei știute, după care reveneau la casele lor devastate și o luau de la început cu totul:
 
„Ce locuri minunate de ascuns şi trăit în timpuri de băjenie! De când oamenii şi-aduc aminte, când veneau războaiele peste sat, puneau în bărci soţiile, copiii, sacii cu mălai, sarea, toporul, secera şi sculele de pescuit, şi astfel treceau în baltă, unde îşi făceau bordeie în pământ, acoperindu-le cu papură şi stuf. Pe grinduri au găsit pământ mai hun ca la câmp, dând rod mult şi cu muncă puţină. Aşa stăteau aci până trecea urgia.
(...) Viața oamenilor sub stăpânirea turcească a fost grea şi totdeauna ameninţată. Războaiele trecute pe aici, i-au obișnuit cu gândul că nu pot rămâne totdeauna în sat. Când erau amenințați, îți puneau în bărci puține lucruri de trebuinţă şi treceau în bălţi. Cimitirile rămâneau în grija Domnului. Cam la treizeci de ani, povestea era aceeași. Satul rămânea pustiu, iar din stufișurile şi pădurile unde stăteau ascunşi, îl vedeau arzând. Când se întorceau, ce puteau reface mai întâi?”
 
Preotul Popescu concluzionează că, motivul pentru care gârlicenii nu dădeau o așa mare importanță îngrijirii cimitirului lor era din cauza vieții vitrege, supuse periodic diverselor urgii care îi făceau să își părăsească satul, considerând că la un moment dat și satul lor va dispărea, așa cum s-a întâmplat cu multe localități din jur.
 
„Pe unde au trecut mai rar asemenea urgii, cimitirele sunt mai bine îngrijite și împrejmuite, iar crucile de stejar îţi arată, aşa cum sunt înegrite şi cu muşchiu pe ele, că stau acolo de multă vreme. Oamenii se simt mai puţin ameninţaţi, pleacă rar în băjenie, clădesc casele să locuiască în ele generaţiile viitoare, iar cimitirele sunt locuinţe de veci pentru morți care se bucură de mai puţină pustiire şi uitare. Nu vreau să-şi închipuie cineva că oamenii din satul meu îşi îngrijesc prea puţin cimitirele din necredință şi că n'au aceeaşi evlavie pentru viaţa de dincolo şi aşteptarea vieţii viitoare ca şi cei mai buni creştini. Dimpotrivă, ceea ce nu fac pentru locaşul celor morţi, împlinesc cu prisosinţă pentru sufletele lor.”
 

 
Locuirea veche din această zonă și apropierea de o veche cetate romană, au făcut ca în decursul anilor locuitorii să găsească tot felul de obiecte arheologice, de la ulcele până la monede:
 
„La 3 km spre miazănoapte-răsărit este o vale, unde plugurile au scos la lumină multe ulcele cu cenuşă. Oamenii aşteptau să găsească bani şi le spărgeau. Să fi fost acolo o veche aşezare omenească? Poate, căci valea era potrivită. Când ne duceam pe dealul Asarlâc, luam şi ceva de săpat în zidurile rămase deasupra pământului din cetatea de altădată. Căutam cioburi de vase frumoase, să ne jucăm cu ele. Într-o vale largă, înconjurând satul de la răsărit spre miazăzi, sunt vii şi livezi, unde se află misteriosul „păr de leac”. Pe crestele dealurilor se văd movile, stând de strajă ca şi în trecutul îndepărtat. În valea Berteasca, care mărgineşte câmpul spre miazănoapte, s'a găsit - se zice - o comoară, şi de atunci copiii, când sunt cu vitele la păscut, îşi aruncă ochii pe pământ, să afle şi ei vreun bănuț.”
La doar câțiva kilometri de Gârliciu, se află ruinele fostei cetăți romane de secol II, Cius, în care a activat la început cohorta Iustiniani. Ulterior, ca și în alte cetăți romane din zonă, aici s-au retras veterani ai armatei romane.
 
„Spre miazăzi, într'o altă vale bine adăpostită şi aproape de apă, a fost sat turcesc până la 1878. Acum se ară peste vatra fostului sat turcesc. Tot mai la miazăzi, la vreo 4 km este dealul Asarlâc, unde se cunosc şi acum temeliile castrului roman Cius. Aci e poziţia cea mai pitorească din jurul satului, împreunându-se trei văi într'o câmpie inundabilă, care merge până la malul Dunării. De pe înălțimea aceasta, soldații romani supravegheau drumurile ce plecau din Carsium spre Tomis, Noviodunum (Isaccea), Arrubinum (Măcin).”
#citește mai departe în revista „Tomisul – Foaia oficială a eparhiei de Constanța”, nr. 10-11, anul XXII, octombrie – noiembrie, 1945.



Sursă foto: facebook Comuna Gărliciu/Daniel Tufa
 
Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 

Despre Ionuţ Druche

S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
 
Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
 
Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: Simboluri numerice în apocalipsă