#DobrogeaDigitală Panait Istrati – 85 de ani de la Marea Trecere

Astăzi se împlinesc 85 de ani de la moartea lui Panait Istrati, scriitorul „anarhist”, care a avut curajul să scrie despre ororile sovietice, în plină epocă stalinistă.

Născut la 10 august 1884, dintr-o țărancă româncă și un contrabandist grec, Istrati a copilărit la Baldovinești, un sat din județul Brăila, neîmpăcându-se prea bine cu școala și fiind nevoit să muncească de mic, în tot felul de slujbe istovitoare. Cunoaște însă, în acești ani, o sumedenie de oameni pitorești, care, mai târziu, aveau să devină personaje în prozele sale.

Scriitor incomod, „un haiduc” (așa cum îi plăcea să se auto-definească), Istrati a refuzat să se supună oricăror rigori sociale sau literare, a fost un spirit liber, veșnic scormonitor și curios să afle, să știe, să descopere. A călătorit mult, iar cărțile sale descriu lumea celor umili și nedreptățiți, dar și ținuturile pitorești ale Deltei Dunării sau oamenii și orașele europene, amestec de culturi și religii, pe care le-a cunoscut în peregrinările sale. Cărțile lui, scrise în limbile franceză și română, au fost traduse în peste 30 de limbi.

Istrati a murit la 50 de ani, pe 16 aprilie 1932, singur și izolat, suferind de tuberculoză, dar ne-a lăsat o operă care este, din nefericire, mult mai cunoscută și apreciată în Franța decât în țara lui natală. Trei dintre cărțile sale (Kira Kiralina, Ciulinii Bărăganului și Copilăria lui Adrian Zograffi) au fost ecranizate și făcute astfel mai accesibile publicului românesc.

Având un veritabil cult al prieteniei, „Panaitaki” a fost foarte apropiat de Nikos Kazantzakis, faimosul scriitor grec, pe care l-a întâlnit cu prilejul călătoriei în Uniunea Sovietică.

În volumul său, „Excursie în Ciclade” , Pericle Martinescu evocă vizita făcută lui Kazantzakis în Egina, insula care „îmi aducea aminte de Dobrogea noastră de altă dată, cu coclaurile ei pustii, cu ţărmurile arse de soare, atât de bătrână ca entitate geologică şi totuşi atât de tânără pentru cine ştie şi reuşeşte să-i descifreze tainele.” În casa prozatorului grec, numele lui Panait Istrati, de curând trecut în neființă, este rememorat cu bucurie nostalgică, iar oaspeții români sunt întâmpinați cu căldură și nerăbdarea de a sta la povești despre figura marelui dispărut.

„De cum a auzit că venim din România, prima întrebare pe care ne-a pus-o a fost să-i spunem dacă l-am cunoscut pe Panait Istrati. Eram primii bucureşteni pe care-i întâlnea el după moartea lui Panait Istrati. Ne-a rugat să-i vorbim cât mai mult, să-i povestim tot ce ştiam despre «Panaitaki», marele său prieten, care decedase cu puţin mai înainte. Se despărţiseră cam «reci» după călătoria făcută împreună prin Uniunea Sovietică, dar şi unul şi altul aşteptau să se reîntâlnească şi să uite toate animozităţile ce se creaseră între dânşii. Multă vreme nici nu şi-au mai scris. În ajunul morţii lui Istrati reluaseră legăturile epistolare şi Kazantzakis îl invitase aici, în Egina, unde îi punea la dispoziţie casa lui, ca să-şi îngrijească sănătatea, dar n-au mai avut fericirea să se revadă. Aceşti doi bărbaţi trăiseră sentimentul prieteniei până la a face din ea un cult, amintind exemplul prieteniei dintre Oreste şi Pylade, intraţi în legendă.

Nu era de mirare deci că apariţia unor oameni care-l cunoscuseră pe Istrati în ultimele faze ale existenţei lui să însemne pentru Kazantzakis un eveniment ce le umbrea atunci pe toate celelalte din lumea întreagă. Ne-a condus la noua lui casă, unde sosirea noastră a produs o bucurie şi mai mare, dat fiind că doamna Kazantzakis, ea însăşi scriitoare, semnând cu numele propriu, Eleni Samios, mai tânără ca el, o ateniancă foarte frumoasă, cultă şi de o inteligenţă sclipitoare - tocmai lucra la o carte despre ... Panait Istrati. Prezenţa noastră era pentru ei ca o intervenţie providenţială, căci puteam să-i ajutăm, prin cele ce le vom povesti, să încheie cartea despre defunctul lor prieten…

Fiindcă se făcuse ora mesei, iar gazdele noastre nu erau pregătite pentru nişte oaspeţi neaşteptaţi, Kazantzakis ne-a invitat să luăm o «gustare» la un mic han din apropiere, de fapt, o cârciumă la vreo sută de metri de ţărmul mării, ascunsă într-un pâlc de măslini şi între două parcele de grâu ce se pregătea să dea în spic. Taverna era anume amplasată acolo, spre a fi la îndemâna lucrătorilor de prin împrejurimi, vierii, pescarii, cărăuşii sau rarii turişti rătăciţi prin partea locului. Atmosfera era campestră, mirosind a iarbă verde, iar răcoarea dinăuntru te îmbia să intri şi să rămâi.

Localul se afla gol la ora aceea şi patronul, care conducea în acelaşi timp şi gospodăria din spatele «hanului», se arătă foarte bucuros să-l aibă ca oaspete pe Kazantzakis. Erau, dealtfel, prieteni, căci se tutuiau: Nikos ... lannis ... La o măsuţă rustică de lemn, aşezată în colţul cel mai retras, acoperită cu un ştergar alb, ni s-a servit un prânz pregătit la repezeală de stăpânul casei şi compus numai din produse ale gospodăriei proprii: măsline şi guvizi prăjiţi înotând în undelemn şi lămâie, ouă fierte şi brânză albă sau caşcaval, portocale, smochine şi mandarine şi, bineînţeles, savuroasele ulcele cu popularul «reţina». Dejunul era improvizat, modest şi aproape frugal, dar nouă ni s-a părut atunci mai opulent decât un ospăţ princiar fiindcă-I aveam în mijlocul nostru pe Kazantzakis, care ni-l şi oferise cu mare prodigalitate sufletească.
Am stat acolo câteva ceasuri, vorbind despre Panait Istrati, despre literatură, artă, prietenie, despre călătorii, despre Grecia şi România, despre Egina. Mai ales despre Grecia, cu bogăţiile ei artistice şi cu multe regiuni de mare valoare turistică, pe care le vizitase şi le cunoştea mai bine ca oricine, Kazantzakis nu se mai sătura să povestească.”

Sursa foto: captura Youtube/arhiva TVR
 

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati și Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Panait Istrati - printre pistoale și autograf